De când e lumea lume, oamenii au fost şi sunt conduşi după tot felul de legi. Numai aşa poate fi ordinie şi disciplină în casa ta, satul tău, în ţară şi în lume. Că altfel e baiul cât casa, fiecare face ce vrea. Amu, dincolo de toate, ca treburile să meargă binie, musai să fie la orice rânduială conducători cuminţi. Bunăoară, când vrei să muţi o piatră mare, toată echipa de muncitori acţionează la comanda unui singur om – conducătorul lucrării. Ceilalţi din echipă tac, “nu-şi bagă nasul”.
Dacă tot veni vorba de legi şi de conducători, zice c-ar fi zis unul mult mai deştept decât mulţi alţii că ar fi o lege pe nume legea pragului, care zice că zice cam aşa: pentru a modifica eficienţa unei echipe, obligatoriu trebuie dezvoltat liderul din antrenor.
Baiu-i că dacă te uiţi în jur, descoperi mulţi “antrenori”- oamini deştepţi, de succes, pricepuţi la tot felul, dar care nu pot trece pragul datorită abilităţilor limitate de a conduce. Ş-atunci ne-ntrebăm: oare cei care ne conduc, pot trece pragul?
Şi dacă tot veni vorba şi de prag, apăi semnificaţiile lui sunt multe dar eu m-aş opri la una, care e la-ndemână: musafirii care ajung în casa omului de la munte pentru prima dată, sigur se-ntreabă de ce pragul de jos, de la uşa casei, e aşa de înalt? De obicei cam toţi uitându-se la pragul de jos dau cu capul în pragul de sus. Cei puţini, s-apleacă uşurel şi apoi intră-n casa omului. Aşa că vrei nu vrei, musai să fii atent ş-apoi să te apleci în semn de respect pentru gazdă şi pentru casa lui.
Şi pentru că veni vorba de casă, musai să zîc cum că în casa omului peste multe dai. Unele-s la vedere iar altele la scuteală, ascunse. Între cele puse la scuteală e şi mătura, aşezată cu tâlc după uşă. De acolu, ea, mătura, se uită ameninţător către gunoaiele vesele, gata – gata să le tragă pe lopată. Nu de altă dar casa trebuie să fie curată că altfel se îmbolnăveşte, nu?
Eh, şi instituţiile-s case, chiar dacă-s mai mari. Fiecare instituţie are “mătura” ei, “mătură” care şade ce şade ş-apoi, la un anume moment dat, o ia “cel mai mare” şi mătură cu ea gunoaiele. Baiu-i când “cel mai mare”, în loc să măture gunoaiele, sfărâmă lucrurile trebuincioase. Baiu-i şi mai năprasnic când tot “cel mai mare” lasă “mătura” în seama a te miri cui, care o apucă, ocoleşte cu ea gunoaiele şi face un praf înnecăcios de nu se mai suportă nimeni pe nimeni.
La toate cele de pînă aci, două aspecte ar mai fi de adăugat:
1.Niciodată nu poţi face curăţenie cu o “mătură” murdară;
2.În cele din urmă şi “mătura” ajunge la gunoi. Chestiune de timp!
Un fel de concluzie: cine are ochi de citit să citească, să înţeleagă, să cugete şi să facă adevărata curăţenie!
Ş-ar mai fi ceva, dîn zîsa lu’ bace Toghiere: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!
Gheorghe Hodrea
