De ceva vreme poposesc, săptămânal în acest colţ de ţară, în localitaea Grănicieri, Otlaca de altădată, unde încă se mai păstrează anumite tradiţii populare frumoase, din ciclul vieţii.
Identificarea localităţii.
Pentru a ne face o viziune mai bună asupăra importanţei acestei localităţi din punc de vedere religios şi istoric vom da câteva date cu privire la aşezarea şi istoria acestei localităţii.
Comuna Grăniceri este situată în partea de nord-vest a judeţului Arad, la o distanţă de 64 km de municipiul cu acelaşi nume. Cum te abaţi de la drumul ce duce spre Vărşand, punct vamal în zilele noastre, spre stânga şi după ce treci de localitatea Şiclău, întri, parcă într-un tărâm rupt de presiunea secularizării veacului.
O comună parcă în aşteptare, o comună ce a dat atâtea personalităţii neamului nostru, o localitate de frontieră, cum te întâmpină încă de la intrare, un indicator înclinat de timpuri.
Comuna Grăniceri se învecinează la Est cu localitatea Socodor, la vest cu Ungaria la sud cu localitatea Şiclău iar la Nord se învecinează cu localitatea Pui.
Crâmpei de istorie a localităţii Grăniceri.
Este atestată documentar încă din perioada neolitcă, însă primul document în care apare menţionată localitatea a fost emis în secolul al XIV-lea mai exact în 1394, unde apare pentru prima dată denumirea de Olthlaka. Coriolan Suciu, susţine în lucrarea sa: „Dicţionar al localităţilor din Transilvania” tipărită la Bucureşti în 1966, că localitatea Grăniceri, în decursul timpului a avut altă denumire, cea de Otlaca, denumire atestată în anul 1483, chemându-se atunci Othlaka, în 1497 se numea Athlaka, în 1522 Olchlaka, în 1746 localitatea se numea Ottlaka, iar în 1821 apare atestată documentar sub numele de Otlaka.
Denumirea localităţii.
Nu a fost uşor pentru noi să găsim, din punct de vedere al documentelor o explicaţie a provenienţei denumirii localităţii, însă prin cercetările efectuate am observat că numele de Otlaca de altădată respectiv Grăniceriul de azi provinde, după unii istorici, atât români cât şi maghiari, de la notarul regelui Matei Corvin, care se numea Otto.
Cele două cuvinte din care este formată denumirea localităţii, vedem că pe deoparte provinde de la numele de Otto şi al Lokas, care în limba slavonă cuvântul „Lok” înseamnă vale, adâncitură sau luncă, pe filieră maghiară „Lak” se traduce ca loc, colonie, luncă iar în lmba română cuvântul „Lok” însemnă loc. Deci denumitea Otlaca s-ar traduce locul, lunca, colonia lui Otto.
Marele poet Octavian Goga propune în 1920, prin vizita sa făcut în această zonă, să se schimbe denumirea de Otlaca în cea de Grăniceri, lucru şi înfăptuit în acelaşi an. Un factor împortat în ceea ce priveşte alegerea numelui de Grăniceri se datorează apropierii localităţii de graniţa cu ţata vecină, Ungaria, de aproximativ 2,5 km.
În decursul timpului această localitate a fost proprietatea mai multor familii de domni, însă după ce Nordul Ungariei trece sub ocupaţie habzburgică, formându-se în partea Răsăritului Principatul Autonom al Transilvanei, localitatea Otlaca, Grăniceriul de azi, este subordonată cetăţii de Gyula. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, în 1566 cetatea Gyulei cate sub stăpânire otomană iar satul Otlaca este înglobat administraţiei turceşti, până la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Odată cu înfăptuirea momentului de la 1 decembrie 1918 localitatea aceasta a trecut sub administraţia românească de la Arad, când îşi schimbă şi denumirea din Otlaca în Grăniceri în anul 1920.
Tradiţii şi mentalităţi colective în Grăniceri, cu privire la botez
Venirea pe lume a unui copil, e o binecuvântare a familiei, o bucurie dublă, cu atât mai mult când pruncul era botezat şi devenea membru al familiei creştine.
Existau anumite interdicţii, bazate pe tradiţiile populare ale locului, cât timp mama era însărcinată şi anume: mirarea faţă de cei ce aveau defecte fizice, să nu lovească un câine, pentru că, zic otlăcanii, poate copilul să se nască, cu „boala câinelui”.
La naştere copilul era moşit de o femeie de vârsta a două, numită, ca în toate zonele ţării „moaşă”, şi tot ea mergea la biserică, cu apa pentru ca preotul să facă molitva sau rugăciunea. Este vorba de „Molitva la sfinţirea apei” ce se găseşte în cartea de cult numită Molitfelnic, urmând ca tot moaşa să stropească pruncul cu această apă.
După ce copilul era spălat apa era aruncată spre răsărit pentru a duce noroc copilului, susţine tradiţia locului, după care pruncul era aşezat sub masă pentru a se obişnui cu frigul.
În mentalitatea colectivă cu privire la aceste practici, ce vin dintr-un trecut îndepărtat, sunt foarte bine înrădăcinate în această zonă, predominând uneori tradiţia în faţa rânduielii bisericii.
Prima baie a copilului reprezintă un ritual inedit, astfel că în apă erau turnate câteva picături de apă sfinţită sau aghiasmă, după care era spălat. În mentalitatea colectivă a otlăcanilor se consideră că de se va întâmpla ca pruncul să aibe codiţă, atunci era un potenţial strigoi, iar în mentalitatea colectivă pentru împiedicarea acestui lucru, preotul trebuia să treacă la biserică peste el cu cinsitiele daruri.
Sigur că şi în această zonă sau „pustă a otlăcii” existau superstiţii de tot felul, astfel că tradiţia populară locală spune că mama trebuie să doarmă cu faţa către copil pentru ca duhul rău să nu-l schimbe sau să-l fure, iar lampa din camera copilului rămânea aprinsă în fiecare noapte, pe toată perioada de la naştere până la botez.
Mai existau câteva practici ce aveau drept scop alungarea duhurilor rele de la casa unde s-a născut copilul, ca de exemplu în zona grănicerilor, otlăcanilor de altă dată, se punea în uşă un pai de la mătură ca duhul rău „să nu-i fure somnul copilului”. Iar în cazul în care pruncul este bântuit de aceste duhuri necurate, copilului nou născut i se punea un fir de mătură sau un cuţit sub perină.
La două zile de la acest ritual veneau trei ursitoare, noaptea, ce erau întâmpinate cu pâine şi sare pe masă, pentru a nu-i ursi de rău copilului. Faşa cu care erau legaţi copiii depindea în funcţie de sexul pruncului, dacă era băiat se lega cu o panglică albastră, iar dacă era fetiţiă cu una albă.
Botezul reprezenta intrarea în marea familie creştină, cel nou botezat venea de la moarte la viaţă, de la păgân la creştin, astfel că după botez, naşa ducând copilul acasă spunea: „am dus un păgân şi am adus un creştin” sau : „mi-ai dat un păgân şi ţi-am adus un creştin”.
Dacă pruncul se îmbolnăvea, exista obiceiul schimbării numelui, tradiţie practicată şi în zona Maramureşului, iar dacă vre-o boală năpraznică îl lovea, şi era nebotezat era îngropat fără slujbă.
Tradiţia populară susţine că prin schimbarea numelui copilului, duhul bolii nu-l va mai recunoaste după numele nou şi se va vindeca.
Tradiţii populare otlăcane cu privire la nuntă.
Legământul dintre bărbat şi femeie a fost consacrat de Mântuitorul Hristos, iar pe lângă rânduiala săvârşită în biserică, la acest eveniment mai existau şi anumite obiceiuri populare inedite şi interesante din această zonă, ce nu alterează cu nimic învăţătura Bisericii.
De regulă tinerii se cunoşteau la diferite activităţi culturale ale satului, horă, joc sau la nunţi, şi acolo se înfiripau primele sentimente de dragoste, iar pentru a se cunoaste mai bine se puneau la încercare unul pe altul. Marţi, Vineri şi Duminică seara, se scotea găleata din fântână şi nu trebuia să mai umble nimeni acolo. Pe pragul camere unde dormea fata se puneau cărţi de rugăciune şi o mătură cu paiele în sus, înainte de culcare fata se ruga iar dimineaţa, conform tradiţiei locului, se uita în fântână şi acolo vedea chipul băiatului ce o va lua de nevastă.
Până şi aflarea datei nunţii avea un ritual aparte, astfel că fata tebuia să se urce în podul casei pe întuneric şi lua primul porum pe care punea mâna, coborâmd cu el. Se crede că după aspectul porumbului se intuia cum va arăta ursitul, înalt, frumos, bogat sau scund, urât şi sărac. După toate aceste previziuni porumbul era pus sub perina fetei crezându-se că în acea noapte îl va visa pe cel care-i este hărăzit să se căsătorească, sau se mai practica punerea porumbului pe jar. În mentalitatea colectivă otlăcană se crede că prin arderea porumbului pe jar îl va aduce mai repede pe ursit, precum arde repede porumbul tot aşa să se grăbească tânărul la fata de măritat.
După ce tinerii s-au cunoscut, după o vreme urmează cererea aprobării părinţilor şi tocmeala pentru zeste. În această zonă a grănicerilor era obiceiul ca fata să aibă cel puţin jumătate din averea pe care o avea băiatul. Dacă fata mai avea un frate, ea primea bani iar pământul rămânea feciorului.
Vestirea nunţii era o adevărată sărbătoare, se mergea în sat şi se chemau consătenii la nuntă. Această vestire o făceau „pălăscarii” cum se numeau în Grăniceri Nunta era condusă de o persoană iscusită la vorbă şi descânt numită „gudă” sau vornic.
Când nuntaşii erau aşezaţi la masă părinţii miresei, socrii mici, sau „corintei” cum erau numiţi în Grăniceri, veneau şi duceau zestrea fetei.
Nunta dura două zile, iar la plecare, junele spărgea un pahar gol în stâlpul porţii pentru ca mireasa să nu spargă „blidele” , farfuriile în casa lor.
Acasă la mire, soacra mare aştepta mireasa cu o pâine în mâini pe care, nora o lua şi înconjura masa de trei ori, pentru a avea belşug în casă. Tot în acest moment mireasa lua un copil în braţe învârtindu-se tot de trei ori în jurul mesei pentru ca şi ea la rându-i să aibă prunci buni şi sănătoşi.
Tradiţii populare otlăcane la înmormântare.
Viaţa, pe acest pământ, are un început şi un sfârşit, pe nimeni nu a uitat Dumnezeu, spun bătrânii, iar în acest colţ de ţară, la Grăniceri apropierea morţii este vestită prin diferite semne printre care amintim, lătratul câinelui sub geamul celui bolnav pe moarte, ruperea „ghermului” de la fântână, cântatul găinii cocoşeşte, semn ce se găseşte şi în zona pădurenilor din judeţul Hunedoara, crăparea sticlei la lampă.
În mentalitatea colectivă a otlăcanilor se crede că dacă moare cineva pe neaşteptate înseamnă că a murit de „făcătură” adică cineva i-a făcut farmece şi vrăji.
În urmă cu mulţi ani dacă se întâmpla să moară o fată nemăritată, pe lângă sicriu era însoţită la groapă de un tânăr îmbrăcat mire, iar dacă murea un băiat neînsurat era condus la groapă de o fată îmbrăcată mireasă.
După ce se anunţa prin trasul clopotului trecerea la cele veşnice a unui om, urma un ritual de spălare a repaosatului după care ligheanul, cârpa şi apa erau îngropate pentru a nu mai fi folosite de nimeni, considerându-se spurcate. După ce era spălat şi îmbrăcat, mortului i se punea în buzunare, bani mărunţi spre a avea la „vămi”.
Tradiţia locală populară susţine că pânza ce se punea pe mort trebuia făcută din aţă dar fără noduri pentru că mortul nu putea trece de acele noduri.
Sigur că şi în această zonă exista gândirea colectivă că mortul se întoarce acasă, de aceea tradiţia otlăcană prevede ca în sicriu să se pună un săculeţ cu mac pentru ca cel mort să tot numere boabele până trece noaptea după înmormântare.
Se credea de asemenea că unii răposaţi sunt potenţiali strigoi, fapt ce a dus la înfigerea în mortul suspectat, a unui ţăruş în inimă, practică pe care am menţionat-o şi în zona pădurenilor şi a momârlanilor din judeţul Hunedoara.
Am arătat aceste tradiţii polulare la diferite momente din viaţa omului, din zona otlăcanilor, pe deoparte pentru a scoate oarecum din negura timpului si a anonimatului localitatea unde poposesc periodic şi nu în ultimul rând pentu a fi consemnate tradiţii de care poate peste ani şi ani de zile nu se vor mai şti nimic decât din consemnări.
Tradiţiile populare au un farmec al lor, chiar dacă uneori nu au nimic în comun cu învăţătura de credinţă a Bsericii, dar nici nu anulează trăirea duhovnicească a fiecărui creştin. Important este ca tradiţiile populare să nu predomine credinţa autentic, pentru a nu ajunge la superstiţii.
Prof. Paul Krizner
