Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis condamnarea României la 60.000 de euro, în cazul unui bărbat, Gabriel Carabulea, suspectat de furt, care a murit, în 1996, după ce fusese bătut în arest.
CEDO condamnă România la plata a 60.000 de euro în cazul unui suspect de furt, care a murit în arest (Imagine: Mediafax Foto)
CEDO a decis condamnarea statului român la 3.030 de euro daune materiale şi 10.000 de euro daune morale , fratelui victimei, Viorel Carabulea, care a intentat acţiune, dar şi 35.000 de euro fiicei lui Gabriel, bani care vor fi ţinuţi într-un cont până la majoratul acesteia şi alţi 15.000 de euro cheltuieli de judecată.
Gabriel Carabulea a murit la 27 de ani după ce fusese torturat în arestul poliţiei şi nu ca urmare a unui atac cerebral, aşa cum au susţinut autorităţile române, potrivit deciziei Curţii.
Bărbatul fusese arestat pe 13 aprilie 1996 sub acuzaţia de furt. Nu a fost supus unui control medical, dar părea a fi sănătos. Soţia sa, care l-a vizitat în aceea zi, a susţinut că nu s-a plâns de nimic.
Pe 15 aprilie, a observat însă că mergea mai greu, iar peste o zi a aflat că starea bărbatului era gravă de la asistenta medicală şi de la medicul dispensarului şi că, drept urmare, fusese transport la un spital al Ministerului de Interne.
Potrivit registrelor medicale, Carabulea era în şoc, vomita sânge şi era în dureri severe încă de la internare. A fost internat în Spitalul Penitenciar Jilava şi apoi, transferat la Spitalul Fundeni. El a rămas internat sub pază până la moartea sa, pe 3 mai 1996.
Autopsia din 4 mai 1996 stabilea drept cauză a morţii insuficienţă respiratorie acută şi bronhopneumonie. Toate autopsiile şi rapoartele de expertiză menţionau o vânătaie pe şoldul drept, produsă prin violenţă şi hemoragie internă la ficat provocată prin traumă.
Fratele bărbatului a reclamat la CEDO faptul că după internarea de la Spitalul Fundeni, autorităţile nu au permis ca acesta să fie vizitat de rude. După ce au negociat cu un gardian, familia a reuşit să intre la bolnav, care le-a spus că atunci când a refuzat să recunoască jaful, a fost legat cu cătuşele de un dulap şi bătut, băgat într-un covor ud şi bătut cu beţe.
Mai mult, când familia aştepta pe holurile spitalului, l-au auzit ţipând că „Ei m-au omorât!”.
Soţia lui Gabriel Carabulea a făcut o plângere penală pentru a fi investigată moartea soţului său. Ancheta, făcută de procurori militari, a fost întreruptă în august 1996 şi redeschisă în februarie 1997, închisă iar în martie 1998 cu o neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor, pe motiv că a murit de o boală de inimă.
Anchetatorii au audiat poliţiştii implicaţi în această perioadă, dar nu şi familia acestuia. Procurorul care a redeschis cazul în februarie 1998 a cerut în mod special să clarifice problema vânătăii de pe corpul bărbatului, fotografiată înainte de a muri de familia acestuia. Medicul legist a opinat că acea vântaie a fost făcută post mortem.
Dezbaterile în acest proces au început în 1998, fiind declarată admisibilă din 2004.
Curtea a apreciat inacceptabil faptul că Gabriel Carabulea nu a fost examinat medical atunci când a fost arestat. A fost dus la un medic abia pe 16 aprile 1996, când era deja în stare gravă, iar autorităţile au continuat să-l interogheze în spital.
De asmenea, magistraţii CEDO au apreciat că autorităţile române nu au putut da nici o explicaţie plauzibilă pentru starea acestuia de sănătate sau pentru rănile de pe corp, nici pentru vânătaia de pe şold sau pentru hemoragia internă, care au fost cel mai probabil cauza morţii, consemnată chiar de legiştii români. De asemenea, în sentinţă se menţionează că niciun document nu susţine varianta învineţirii postmortem.
Mai mult, CEDO apreciază grav faptul că examenele medicale şi consultaţiile s-au făcut în prezenţa poliştilor însă fără participarea vreunui membru al familiei.
CEDO a constat încălcarea articolului 2 din Convenţie, în timpul anchetei, dar şi a articolului 3 referitor la tortură.
De asemenea, magistraţii au constat încălcarea articolului 13, pentru că membri familiei nu au fost recompensaţi în nici un fel pentru pierderea suferită, dar şi a articolelor 6 şi 14.
