În lumea de azi valorile sunt înlocuite cu falsele valori, în toate domenile de activitate socială, astfel că omul este adesea păcălit şi prostit că nonvalorile sunt „un cineva” şi că după acestea trebuie să ne luăm.
Mă gândesc în aceste momente de ce unul ca Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Horia Roman Patapievici nu fac politică, nu se mânjesc în campanii electorale şi în susţinerea unor candidaţi, pentru că ei nu sunt ai acestei lumi politice şi nu au ce discuta cu oamnei care au fost puşi pe funcţii datorită portofelului gros ori a gradului de rudenie pe care îl are cu cineva. Şi astfel s-a ajuns ca aceea persoană non grata să fie un cineva.
Mulţi cred că dacă ar fi ei în funcţii cheie ar putea schimba anumite sisteme, nimic mai fals, pentru a schimba un sistem întâi trebuie să existe o schimbare din partea ta, o schimbare în bine punând accent pe valori şi nu invers. Ne plângem că ne pleacă tinerii intelectuali în ţări străine dar nu facem nimic pentru ei ba dimpotrivă postul pe care ar trebui să-l merite e dat nepotului cutărescu şi atunci cum să mai meargă bine în ţată când străinii ne fură intelectualitatea iar noi rămânem cu …. Dar aşa s-a ajuns ca de la a fi un nimeni să fie un cineva. Mulţi doresc să comande dar nu să fie comandaţi să nu uităm de sutaşul Cornelius care a recunoscut că şi el este sub stăpânire şi în acelaşi timp este şi stăpân, el a acceptat condiţia sa umană de slugă armatei romane, de aceea a cerut Mântuitorului doar să spună şi se va vindeca sluga lui.
Dar oare cine de la a fi un nimeni a ajuns un cineva? Haideţi să ne uităm puţin prin beletristica apărută nu de mult şi vom constata că se încearcă tot mai mult reabilitarea lui Iuda Iscarioteanul deci el de la a fi un nimeni iată ca a ajuns un cineva al literaturii universale şi să nu mai vorbim de diavol care se află zilnic pe buzele a milioane de oamnei invocându-l şi chemându-l permanent prin drăcuieli, dându-i o importanţă pe care nu o merită şi atunci vă întreb ai cui suntem dacă tot timpul îi rostim numele.
Patimile şi păcatele care mutilează frumuseţea lumii acesteia, datorită slabei credinţe şi a acceptării răului în noi, va face ca diavolul să fie cum spune Apostolul neamurilor „tată al acestui veac”, pentru că în omul în care nu se află smerenia, blândeţea iubirea de Dumnezeu şi de aproape se face slugă al demonului.
Se încearcă în unele medii aşa zise „intelectuale” să se demostreze că diavolul practic nu există ci este o iluzie a Evului Mediu prin care se încerca panicarea omului, dar în zilele noaste e absurd, în viziunea lor, să vorbeşti despre demon,diavol etc, pentru că el nu există încearcându-se manipularea omului, convingându-l în cele din urmă să creadă că orice lucru pe care îl face nu este rău, nu este de la diavol, practic aici este viclenia celui rău să te facă să crezi că el nu există şi că odată cu moartea lui a „murit şi Dumnezeu” deci că nu există nici iad nici Rai, nici legi morale, nici judecată, deci diavolul te face să crezi prin acestea că omul are voie să facă tot ce-l taie capul şi primul pas spre acceptarea acestora este înlocuirea valorilor cu nonvalori, cu oameni care nu vor avea curajul niciodată să spună mai marelui său „Aţi greşit” sau „nu aveţi dreptate” pentru că a fost pus pe acel post prin practici nu neaparat ortodoxe.
Iată dar cât de subtil lucrează diavolul, făctându-ne să credem că el nu există deci nu are rost să mai păstrăm normele morale şi viaţa noastră să nu se mai conducă după acestea ci după unele legi ale trupului însă odată ce am bătut palma cu diavolul nu există să nu ne pătăm şi ajungând la o vârstă, pe un post onorabil, va veni şi va cere de la noi ceea ce ne-a dat sau altceva în schimb şi astfel cred că Apostolul Pavel a punctat corect când a întrebat pe corinteni cu privire la cele două slujiri: „Oare pot creştinii să bea paharul Domnului şi al demonilor? (I Corinteni X, 21)
Întoarcerea la Hristos este singura posibilitate de lepădare a răului prin acceptatea iubirii lui Dumnezeu şi prin primirea credinţei în viaţa noastră cea batjocorită de diavol, întorcându-se ca fiul risipitor la tatăl său şi prin aceasta dobândim împărăţia lui Dumnezeu , unindu-ne cu Hristos cel Euharistic.
În aceste condiţii trebuie ca omul să se lepede de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui, cum spun textele liturgice din cadrul Tainei Botezului, pentru că „ A te lepăda de satana nu înseamnă a respinge doar o fiinţă mitologică în a cărei existenţă nici nu se mai crede. Înseamnă a respinge toată această concepţie despre lume plină de suficienţă şi de deznădejde.”(Alexader Schmemann, Din Apă şi din duh)
Paul Krizner
