Admiraţia este suprema bucurie a înţelegerii.
Albert Camus
Scurgerea timpului, parcă din ce în ce tot mai alertă, grija zilei de mâine şi puţina noastră credinţă, ne fac să uităm de lucrurile frumoase de lucrurile care încântă sufletul, asta şi datorită noianului de păcate ce ne apasă.
Zilinic uităm. Uităm să ne rugăm, uităm să mergem la biserică, uităm să fim milostivi, uităm să fim buni, uităm să iubim, uităm să ADMIRĂM, uităm datorită egocentrismului din noi.
Admiraţia este un cuvânt tot mai rar folosit şi practicat între oameni. Mulţi nu mai au timp să admire tot ce este frumos, în ciuda urâţirii acestei lumi şi totuşi sunt destule lucruri ce trebuiesc admirate, de care cu siguranţă ne îmbogăţim duhovniceşte.
Psalmistul David spunea odată: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.(Ps 103, 25), iată un exemplu de om care admira frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi în acelaşi timp înţeleasă, ci trăită. Pentru a ajunge la treaptă de unde se poate admira, omul tebuie să se despătimească, să lupte cu vrăşmaşul şi în final ochii minţii deschizându-se, poate afirma ca David: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne…”
Am uitat să admirăm o icoană, care după Sfântul Ioan Damaschin este „o fereastă deschisă spre cer”, punte între noi şi Dumnezeu, această lipsă a admiraţiei ne face să fim atât de indiferenţi, ori de câte ori trecem pe lângă o icoană, fie acasă fie în biserică, mai mult adesea prezenta ei deranjează motiv pentru care unii au dorit scoaterea ei din instituţile publice.
Admirarea lucrurilor frumoase, ca rezultat al creaţiei divine te duce parcă în starea de bucurie duhovnicească, pe care n-ai părăsi-o niciodată, e un amestec de admiraţie încununată de iubire faţă de Cel ce a alcătuit-o, faţă de Dumnezeu.
Lucrurile frumoase, făcute „bune foarte”, conform referatului biblic cu privire la crearea lumii, nu pot fi admirate de cei în care ura e la ea acasă, în care demonul mut, al tăcerii şi negării adevărului, şi-a făcut sălaş, pentur că păcatul şi starea decăzută a omului, nu-l lasă să vadă frumuseţea lucrurilor şi a vieţii, apreciindu-le la adevărata lor valoare, ca dar a lui Dumnezeu.
Observăm că în perioada modernă şi postmodernă, omul nu mai acceptă şi nu mai înţelege adevăratele valori culturale, artistice şi cu atât mai puţin cele religioase, mărturie ne stau numeroasele concursuri internaţionale, unde se admiră (prost cred eu) o grămadă de orez aruncată în mijlocul unei galerii de artă, linii demonice, pete de sânge de găină aruncate pe o pânză, imagini cu mutilări corporale, etc, care au fost premiate la scară mondială, în timp ce adevărata frumuseţe a picturilor sunt neglijate. Plătim din ce în ce tot mai mulţi bani pe chiciuri iar pentru cele ce dau bucurie sufletului le aruncăm alături de roşcovele porcilor.
Arătând această comparaţie, cred că reuşim să ne regăsim fiecare în modul de a admira, dar în acelaşi timp e necesar să cunoastem că ceea ce ne place cea ce admirăm, oarecum, ne caracterizează şi nu întâmplător spunea criticul literar francez, Saint Beuve (1804-1869): „Spune-mi ce admiri şi-ţi voi spune cine eşti.”. Asfel că admiraţia te pune în situaţia de a te schimba pentu că cel ce admiră lucrurile lui Dumnezeu îl preschimbă în bunătate, iubire, smerenie, precum este Cel ce le-a creat, iar acestea se întâmplă cu omul ce a învăţat să admire şi atfel prin această acţiune cunoaştem mai mult valenţele morale a vieţii consumate în dagostea lui Hristos, prin Biserică.
Concluzionând oarecum acestă tematică inepuizabilă, cred că fiecare din noi poate admira frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu având exempe de sfinţi, care L-au cunoscut pe Dumnezeu până într-un fie de iarbă ca Sfântul Ioan de Kronstadt şi nu s-au săturat să admire frumuseţea lumii şi a vieţii, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
Prin acestea omul răscumpărat în Hristos a reuşit să ajungă la starea admiraţiei la bucuria de a înţelege valorile spirituale şi duhovniceşti, lucru cu anevoie de urmat dar nu imposibil.
Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.
Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
(Ps 118, 14)
Paul Krizner
