A fi sărac sau a fi singur…
De câte ori nu ne-am simţit singuri oare? Poate s-a întâmplat să ne simţim stingheri chiar în preajma altora, deci aflându-ne în mijlocul oamenilor. Dacă am simţit măcar o dată aşa înseamnă că ceva ne-a lipsit, am fost în sărăcie, adică sărăciţi de acel ceva. Trecând peste definiţii ce pot fi găsite în dicţionare, să privim puţin sentimentul singurătăţii-tristeţe alături de o abordare a sărăciei.
Într-o primă ordine, vom vorbi de o stare de singurătate pe care o simte sau trăieşte omul ce nu îşi găseşte împlinirea sentimentală firească în această lume, adică cel ce nu reuşeşte împlinirea nici prin căsătorie dar nici prin calea ascetică şi sublimă a monahismului (monahismul semnifică vieţuire de înger, însă în trup omenesc şi deci trecător), doar acestea fiind căile de urmat în viaţă.
Tot o singurătate se resimte şi în rândul membrilor unei familii –mai bine zis a soţilor- fără de copii. Lipsa mlădiţelor care să crească sub ochii părinţilor fericindu-le existenţa este cu siguranţă o trăire aparte şi nefericită, ce stârneşte numeroase lupte sufleteşti, dar –la nivelul minţii- şi nori grei de gânduri, remuşcări, regrete, suferinţă. Această „sărăcie” este uneori cauza înstrăinării, însingurării de ceilalţi. Dacă adulţii reuşesc să depăşească astfel de probleme, tinerilor, copiilor fără părinţi le este mult mai greu, fiind şi săraci şi singuri, având nevoie de ajutor şi mângâiere de la cei cu un suflet deschis şi bun.
Tatăl din „Pilda fiului risipitor” şi-a socotit ca fiind mort băiatul plecat să încerce şi să guste din plăcerile lumii. La întoarcerea lui, văzându-l, a exclamat cu bucurie de părinte: ”Mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat!” Întristat şi îngrijorat deci pentru lipsa unuia din cei doi fii, dar bucuros şi extatic la întoarcerea celui plecat „singur” în lume. Fiul risipitor s-a însingurat pe el însuşi –s-a înstrăinat- de familia sa, iar pierderea averii(sărăcia) l-a lăsat singur de prieteni şi admiratori interesaţi. Trecând în zilele noastre, ştim foarte bine că există o suferinţă de însingurare şi a omului bogat, a celui care(rar se întâmplă) se simte împlinit în existenţa aceasta pământească, imediată dar şi atât de zbuciumată.
Tot însingurat, oarecum, se simte azi omul sensibil. Adică pe de-o parte omul care are atât principii cât şi conştiinţă trează, acela care vede toate mizeriile existente în jurul său, în jurul nostru, efecte ale activităţii umane secularizate şi desacralizate. Acest om nu le înţelege pentru că nu îi sunt proprii firii lui şi nu-i vor fi niciodată. Se dezice de ele refuzând să le accepte sau înţeleagă, detaşându-se de ele şi încercând să le îngroape în uitare, deci în ignoranţă, însă nu aceasta este soluţia. „Ca răul să triumfe este destul ca oamenii buni să nu facă nimic!” spune o expresie clasică dar şi actuală totodată. Astfel de oameni sensibili sesizează „sărăcia” din preajma lor, sărăcia emanaţiilor pozitive ale altor semeni din jur. E trist că trebuie să vorbim de „oameni sensibili” ca de o categorie aparte sau izolată, diferită de marea majoritate…
Acest om sensibil, această persoană însingurată uneori, este -într-o altă ordine de idei- intelectualul, omul iubitor de cultură. Astăzi se găsesc de făcut tot felul de lucruri, prea puţin însă pentru cele spirituale, sufleteşti ale omului dar şi ale societăţii în ansamblu. Noţiunea de cultură se înstrăinează de la noi prin acţiunile noastre, deci sărăcim în fiecare zi tot mai mult. Suntem tot mai goi spiritual, deci tot mai săraci. Tot mai inculţi, tot mai lipsiţi de bun gust, dar mai ales de bun simţ. Doar acei pe care nu-i caracterizează ultimele cuvinte mai pot schimba ceva!…
Sărac de asemenea este şi acela care nu-şi înţelege misiunea ce o are în această viaţă pe pământ, situaţie aproape dramatică având consecinţe chiar tragice, şi care se resimte tot mai des şi pretutindeni. Situaţiile în care cineva nu îşi face „datoria” sau nu o face corect, deci călcând în picioare noţiunea de respect şi de persoană, sunt exemplele cele mai elocvente. Să nu uităm însă că omul este mai întâi de toate suflet, iar pentru mântuirea sufletelor noastre nu există asigurare de malpraxis…
Cel mai adesea, fără să îşi dea seama, omul este singur, adică se simte însingurat, poate chiar deznădăjduit. Asta pentru că ceea ce îi lipseşte omului este Dumnezeu. Nu este vorba de dorul de Dumnezeu(care înseamnă să şti precis Cine îţi lipseşte) ci mai bine zis de o stare confuză când omul nu realizează motivul frământării, chinului său, cauza neîmplinirii care îi aduce aşa o stare de disconfort general, de tulburare şi mâhnire sau întristare. Este tristeţea singurătăţii de Dumnezeu, a însingurării, adică punctul maxim al depărtării omului de tot ceea ce Dumnezeu prin Iisus Hristos şi cu lucrarea Duhului Sfânt oferă celor ce-L cunosc pe El. Neîmpărtăşirea de plinătatea darurilor oferite de Biserică prin Duhul Sfânt înseamnă o sărăcie cruntă şi una care nu se poate decât acutiza.
Noi însă nu suntem şi nici nu vom fi vreodată singuri! Asta pentru că suntem ai lui Dumnezeu. Suntem ai Lui fără de voia noastră, prin aceea că El L-a zidit pe om şi nimeni altcineva. Tocmai de aceea omul nu piere, ci trăieşte veşnic prin sufletul său primit de la Dumnezeu, aşa după cum şi l-a îngrijit şi înfrumuseţat sau l-a ciuntit şi mocirlit în această viaţă.
Suntem ai Părintelui Atotbun care, avându-ne pe toţi ca fii ai Săi, ne-a reclamat pentru Sine, adică ne-a pretins pentru El. Nu în sensul în care se mai interpreta uneori cum că ar mai fi şi alţi dumnezei, iar El –Dumnezeul nostru ar fi gelos. Nu! Ci ne vrea, ne cere, adică ne cheamă la El permanent, aşteptând întoarcerea noastră ca a unor fii risipitori la Tatăl lor bun şi iubitor, acasă, în casa din care ne tragem şi unde ne e locul. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!”(Ioan, 15, 16)
Nădejdea unui om singur e aceea că Dumnezeu ne aşteaptă pe toţi deopotrivă şi pe fiecare în parte să ne odihnim în Împărăţia Lui, acolo unde „ne-a gătit loc în cămările casei” Sale. Odihna noastră doar acolo este, acolo unde petrec în bucurie sfântă şi lumină divină cei ce au fost cândva asemeni nouă, „osteniţi şi împovăraţi”. Acolo petrec deja „prietenii Domnului”, Sfinţii cei aleşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Aceştia sunt prietenii noştri, ca unii care ne vor binele, care nu vor să mai stăm în aşa o sărăcie, în însingurare, ci să fim cu Dumnezeu prin viaţa noastră. Ei vor să fim împreună părtaşi Liturghiei îngerilor săvârşită neîncetat în Ceruri. Sfinţii, pentru că ne sunt prieteni şi, pentru că nici ei nu ne lasă singuri, ne poartă rugăciunile şi mijlocesc la Dumnezeu pentru iertarea noastră, întristându-se de căderile noastre dar bucurându-se şi veselindu-se când stăm tari ispitelor, biruindu-le.
Sărac şi deci singur este cine nu vede sau nu poate încă vedea un prieten sau Prietenul său în Dumnezeu. Căci a zis Domnul: „De acum nu vă mai zic vouă slugi, că nu ştie sluga ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni![…] Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”; şi „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”(Ioan, 15, 12-15)
Să nu mai fim singuri dar! Să nu mai stăm în însingurare! Dacă suntem măcinaţi pe dinăuntru de astfel de trăiri să fugim la preotul duhovnic şi să cerem să ne arate armele credinţei şi ale luptei „bunilor biruitori”. Biserica este scăparea celor singuri şi săraci, dar şi celor înstrăinaţi de „tot binele”. În Biserica lui Dumnezeu nu vom fi niciodată singuri fiindcă suntem comunitatea lui Hristos, deci nu vom fi nici săraci. N-o să fim săraci nici de prieteni şi nici de puterea sfinţitoare – ales balsam vindecător al rănilor celor aducătoare de moarte-, ce o lasă înspre viaţa nostră Duhul Sfânt. Să-l primim deci, şi păziţi fiind de singurătate şi sărăcie, să ne bucurăm cu bucurie aleasă, mărindu-l pe Dumnezeu pentru toate!
Şi noi avem puterea de a schimba ceva în viaţa noastră şi putem începe de astăzi!
Mrd. Bogdan Mihai GODJA
