“Cuget, deci exist!” sunt cuvintele ce l-au frământat multă vreme pe René Descartes. La o minianalizăa expresiei, din punct de vedere al logicii, existenţa concretă –„.. deci exist”, presupune ea însăşi cugetarea. Cugetarea este în sens de capacitate de a gândi, intelect ori conştiinţă.
Să cugetăm puţin dar, asupra muzicii, folclorului, tradiţiei.
Muzica este în general una sau poate cea mai interesantă formă de artă pe care o are cultura umană. Dintotdeauna ea a avut un rol important, în sensul de frumos, prin mulţimea de sentimente ce le trezea în sufletele interpreţilor şi în special ale ascultătorilor. Armonia tonală a muzicii –căci ea este armonie!- atinge delicat şi vibrant corzi fundamentale ale „frumosului” în interiorul omului, în sufletul său, oferindu-i ceva nou, conducându-l pe un drum al armoniei, spre o transfigurare.
Primul element de care a fost şi este conştientă orice fiinţă vie este vibraţia sonoră, transformată printr-un proces complex ce are loc în organism, la nivelul legăturilor nervoase ce se stabilesc între receptor şi creier, în senzaţie sonoră, percepută şi definită ca sunet. Elementul principal şi totodată materie a sonorului este sunetul. Arta de a-l aranja într-o anumită ordine dă naştere muzicii, definind diferite perioade sau stiluri
Fără nici un dubiu, muzica este o artă şi o ştiinţă. Artistul –şi aici vorbim despre muzician- este cel „ales”, cel căruia i s-a încredinţat talent spre a da contur „altei lumi pe-astă lume de noroi”(după cuvintele lui Mihai Eminescu). Indiferent despre ce gen muzical clasic vorbim(clasic în sens de consacrat) nu putem decât să recunoaştem că muzica vocală merge mână în mână cu poezia. Muzică şi poezie, aşa cum frumos „glăsuiesc” cuvintele lui Coşbuc: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul/[…] Sunt inimă-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi ura/”(G. Coşbuc, Poetul) Ori cântul popular nu este altceva decât text(poezie) şi muzică.
Românul s-a născut poet, poezia s-a născut la sat şi l-au întovărăşit dintotdeauna pe român. La bine şi la greu i-au fost alături, sporindu-i veselia sau stâmpărându-i amarul. Un Horea al iobagilor –dus în lanţuri- cânta din fluier, „crăişorul munţilor” Avram Iancu pe când cutreiera Apusenii şi Zarandul doinea tot din fluier, pandurii lui Tudor erau chemaţi cu cântece haiduceşti; răsculaţii din 1907, vânaţi fiind, creau folclor nemuritor „ce se cânta în popor la ţară” iar revoluţionarii de la 1848 luând melodia lui Anton Pann, pe versurile poeziei lui Andrei Mureşianu ne-au lăsat „Deşteaptă-te, române!”, imnul naţional al României -după sângeroasa jertfă pentru libertate a românilor din ´89.
Istoria unui neam presupune tradiţia. În tradiţia românească nu avem a ne plânge de sărăcie sau de puţin folclor. Dar oare cât mai păstrăm în fiecare zi din tezaurul muzical poporal?… Şi pe mâinile cui mai încape el azi? Din nefericire, mulţi interpreţi consacraţi în muzica populară se pierd în micimea spectacolelor comandate politic sau a show-urilor TV. Se perverteşte ocupaţia lor, din cauza unui interes scăzut pentru folclor al oamenilor şi datorită necomercialităţii lui astăzi. Pardon, am omis să spunem că este o afacere de succes pentru unele posturi de televiziune, în special în marea goană după celebritate a sute de noi „interpreţi” apăruţi după ultima ploaie, dispuşi să-şi clădească ascensiunea cumpărându-o pe bani grei. Unde ne sunt artiştii interpreţi şi culegători de folclor? Puţinii rămaşi –prea puţini, nu sunt îndeajuns apreciaţi.
Iar când ora exactă în materie de muzică se dă la Bucureşti, de către unii semidocţi parveniţi în ale gamelor şi artişti „după ureche”, nu ne mai miră nimic. Nu ne miră că unele programe TV de Revelion ale unor posturi naţionale se/ne manelizează sistematic deja de 3 sau 4 ani. Imnul naţional –pare-se, poate fi cântat oriunde, de orice „băieţi de succes” şi în orice fel. Cu manele de altfel ne începem -în destule cazuri din ţară- şi noul an şcolar, acest gen de „muzică” acompaniind şi alte momente festive din viaţa şcolarilor români. Oare chiar avem ceva de învăţat din această muzică zgomotoasă, până la urma urmei un zgomot în sine, cu un limbaj suburban?..
Astăzi nu se mai înţelege şi nu se mai simte fiorul sublim şi fervent uneori de a descătuşa întreagă creativitatea umană în a crea „artă pentru artă”. Parcă s-a şi pierdut nu doar talentul ci şi inspiraţia. În aceste condiţii unii „artişti” ai noştri, chiar şi în lumea muzicii „uşoare”, se dedau la a-şi plagia piesele unii altora, de unde apar o serie întreagă de scandaluri. Vin atunci din urmă unii cu talent la rime, tinerii care ne dau lecţii de viaţă sau de educaţie –având texte chiar moraliste- pe melodii bombastice care sună mai mult a zgomote sau a instrumente sparte, nelipsind din peisaj limbajul vulgar, chiar mizerabil. De unde mai mult în condiţiile austere de gravă cădere culturală?
Mai avem un reazăm moral însă, acela al muzicii bisericeşti. Pentru că şi ea este o muzică poporală –în sensul că o cântă poporul lui Dumnezeu!, dar diferă ca de la cer la pământ calitatea melodiilor, a textului şi scopul pentru care se interpretează. Ce vrem noi să spunem prin acest articol este că a cânta se învaţă, se exersează, toate cu respectul cuvenit faţă de ce înseamnă acel gen muzical. Axion estinos este unul din imnele religioase care ne-au fost predate şi pe care am fost învăţaţi să-l cântăm spre lauda Fecioarei Maria şi, în general spre doxologia lui Dumnezeu. Cântarea în Biserică este Doxologie, mulţumire, speranţă şi bucurie de a fi părtaşi cu îngerii la Liturghia Cerească a sfinţilor ce ne aşteaptă să intrăm în comuniune deplină cu Tatăl ceresc.
Sfânta Liturghie ne cheamă permanent la sublima simfonie, la concertarea pământului cu Cerul prin rugăciune şi cântare, urcând cu emoţie şi frică dumnezeiască spre primirea mântuitorului Potir, prefigurare a Ospăţului bucuriei nesfârşite alături de Dumnezeu.
„Cântaţi Domnului, cântaţi! Binecuvântat este Domnul că a auzit glasul rugăciunii mele. Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine şi m-ai vindecat!”
Mrd. Bogdan M. GODJA
