O tematică aşa cum este aceasta a educaţiei poate părea destul de banală la prima vedere sau poate chiar un subiect destul de prezent pe buzele tuturor în ultima vreme. Se vorbeşte azi bineînţeles despre sistemul educaţional românesc, despre problemele lui, dar şi ale celor care îi sunt reprezentanţi direcţi, mai ales în forma lipsurilor materiale pe care le acuză.
Nu despre aceste teme vrem să vorbim acum, ci mergând mai în profunzime, să observăm şi câteva aspecte fundamentale şi, elemente cheie ce scapă din vedere analiştilor contemporani. Cu educaţia totuşi ce facem? Încotro?..
În trecut se considera, cu multă înţelepciune de altfel, cum că tinerii, generaţia fragedă şi în plină dezvoltare fizică şi intelectuală era esenţială pentru o cultură sau chiar o civilizaţie. Tinerii au fost văzuţi mereu ca cei ce vor veni, continuatori ai tot ceea ce precedentele generaţii reuşiseră să acumuleze mai bun ca valoare materială şi spirituală. Prin conştientizarea lor –educarea lor– asupra acestor valori se putea asigura certitudinea sau măcar speranţa că vor lupta dacă nu spre propăşirea lor, atunci măcar spre apărarea şi păstrarea lor.
Iată nişte realităţi umane pe care le putem nota chiar din antichitate. Şi avem exemplul civilizaţiei eline de pildă. Exista o educaţie elevată, într-un spirit elitist de libertate democratică în faimoasa Atena sau la polul opus, o educaţie deosebit de rigidă, aspră şi pur militărească în Sparta. Un exemplu din vechime, dar unul care ne arată importanţa şi folosul unui mod de educaţie, care se începea în sânul familiei din cei mai fragezi ani de viaţă. De atunci s-a păstrat clasica expresie cum că eşecul unei societăţi umane stă în lipsa ori în proasta educaţie a tinerilor săi.
Educaţia, alături de moştenirea ereditară a unui copil şi mediul de dezvoltare, constituie factori şi premise esenţiale în conturarea şi dezvoltarea tipului de personalitate al viitorului adult.
Dar ce înseamnă educaţia?.. Ea reprezintă un ansamblu complex de procese prin care se transferă fundamente ale cunoştinţelor umane spre altă persoană, spre cel ce este în curs de educare. Cu o scurtă şi modestă definire ca aceasta, totuşi, pe cât de simplă pare pe atât de complexă este în sinea ei educaţia.
Întâi ea presupune comunicarea între doi parteneri –pedagogul şi educabilul, numindu-i într-o terminologie strict pedagogică a modernităţii. Pedagogul, profesorul este cel care fiind într-o oarecare posesie de cunoştinţe dintr-un domeniu, se ocupă de formarea intelectual-cultural-spirituală a micuţului şi setiosului om din faţa lui. Până în faza de adult, omul se află într-o continuă dinamică de asimilare, şi de construire a sa personală într-un anumit fel.
În copilărie se manifestă deja o capacitate deosebită de asimilare, cu o receptivitate şi atenţie distributivă şi distribuită spre cei mai captivanţi stimuli externi. Este prima fază, în care deja copilul receptează şi îşi imprimă mesaje ale adulţilor, începând cu mediul familial. De aici el va putea reţine -uneori ca amintiri pe întreaga viaţă- comportamente ale părinţilor(exemple negative: scandaluri, tensiune nervoasă, limbaj vulgar, agresivitate, (degenerând poate mai târziu în fobii); poate din contră, un mediu liniştit, de căldură şi respect; sau, într-un caz iarăşi nefericit, apatie, dezinteres, lipsă de afecţiune, etc.). Este destul de limpede credem, că multe din principiile ce se vor forma de aici înainte în firea copilului sunt determinate(învăţarea prin imitare) de exemplul părinţilor –uneori bun sau mai puţin bun, precum şi de interacţiunea afectivă a membrilor familiei: tată-mamă, mamă-copil/i, tată-copil/i, relaţie ce mai târziu va repercuta în relaţia copil/i – părinte/ţi.
Procesul educativ se continuă din familie, mai bine zis el se transmite unei alte sfere de competenţă -şcoala, educaţia instituţionalizată şi diversificată pe etape de învăţare specifice vârstelor copilului aflat în creştere, în dezvoltare fiziologică şi neurologică, noi spunem chiar şi sufletească. La acest nivel, constatăm deja apariţia în diverse cazuri a unor erori umane propagate până la spirit de acţiune nepedagogică, grave maladii instituţionale. Ne referim la foarte proasta pregătire a multora din cadrele didactice, coroborată cu dezinteres, ignoranţă, chiar inconştienţă. Cadre didactice ce nu au noţiuni de pedagogie, fără afecţiune faţă de elev sau „elementul uman” a cărui soartă o poartă în mâini, fără ataşament de propria disciplină în care trebuie să instruiască pe cei tineri. Profesori care din primii ani îndeamnă la plagiat, la furtul de informaţii, încurajând naiva minte a copilului spre aşa numitul „ocean de informaţii” –Internetul, în detrimentul modalităţilor de cultivare şi informare clasică ce au dat roade atâtea şi atâtea secole. Iată deci cum cade în desuetudine cartea!…
Şi atunci, cu astfel de lucrări digitale apreciate de profesori, tinerii cad în plasa utilităţii mijloacelor media moderne. În fond, analizându-le, ele nu sunt întru totul dăunătoare, calitatea lor stând în dependenţă cu modul de a le folosi. De aceea trebuie un ghid, un supraveghetor al modului de formare a deprinderilor operaţionale, un îndrumător. Pentru că noi cei trecuţi puţin prin viaţă ştim că „nu tot ce zboară se mănâncă”. Adică avem cu toţii nevoie de repere care să se dezvolte în criterii de selecţie a celor ce am dori să ni le însuşim, spre o îmbogăţire practică, morală, culturală, ş.a.m.d. şi, de care avem trebuinţă a ne folosi întreaga viaţă.
Părinţii sunt din ce în ce mai preocupaţi de câştigarea unui venit rezonabil şi păstrarea lui; bunicii aceia providenţiali -blânzi şi calzi ce zăvorau cu înţelepciunea şi intransigentul lor bun simţ comportamentele nepotrivite ale tinerilor- sunt parcă pe cale de dispariţie. În şcoala românească se instalează deja foarte comod blazarea, dezinteresul şi alte atitudini deplasate care provin din lipsa de înţelegere a sensului şi misiunii (a se citi sau înţelege şi carierei) pe care o au şi înşişi au ales-o. Tot mai puţină vocaţie…
De educaţie în ţara noastră, prin Guvernul României, se ocupă unul dintre cele mai importante ministere -acela al învăţământului. Formula oficială corectă este de fapt Ministerul Educaţiei(trebuie ca şcoala să educe!), Cercetării(nu se poate vorbi de educaţie temeinică fără cercetare pe măsură!) şi Inovării(sperăm în tot ceea ce înseamnă educaţie şi cercetare).
După ce am aruncat o privire educaţiei în familie şi apoi celei de stat, dacă se întâmplă să avem un gust amar, atunci ce să mai vorbim despre habitatul social. Lumea toată parcă şi-a întors spatele valorilor perene ale umanităţii sau totul este pe dos. Microlumea tânărului semnifică anturajul sau acea masă de tineri manelizaţi şi tatuaţi în piercing-uri, care săracii de ei „îşi fac o cultură” de la TV sau de pe stradă, spaţii de educaţie azi, până la urma urmei. Iar pentru nişte tineri frumoşi şi inteligenţi -care nu ştiu încă ce să aleagă şi ce e mai bine pentru ei, căutătorii unui ceva mereu absent sau neînţeleşii noştri- să nu mai vrem oare să facem nimic pentru a-i ajuta, pentru a-i scăpa din noroiul bietelor noastre zile nourate?
Ar fi momentul să ne mai uităm o dată spre cei tineri, să ne gândim la ei, la educaţia lor. O lăsăm undeva în exteriorul nostru sau doar în seama altora, pe care îi tolerăm, felicităm sau blamăm după caz? Să reţinem că mintea umană este inteligenţă şi, o capacitate aflată în dinamică, oricând ameninţată de o sumedenie de duşmani externi şi relativ uşor influenţabilă. Ea este atât surprinzătoare cât şi extrem de maleabilă în faţa incidenţelor subversivităţii răului uman dar şi a răului adus de cel potrivnic.
Ne punem întâi şi acum toată încrederea în educaţia din şi în familie, cea care nu poate supravieţui decât în tiparul comuniunii de iubire creştină, respect, conştiinţă, responsabilitate, alteritate, întrajutorare. Acestea, pentru tineri dar şi pentru civilizaţia umană şi cultura românească, sunt imperioase principii de viaţă atât acum dar mai ales pentru viitor.
Şi noi avem puterea de a schimba ceva în viaţa noastră şi putem începe de astăzi!
Bogdan Mihai GODJA
