Disperaţi să atragă atenţia fetelor cu pretenţii, bărbaţii recurg la un comportament vecin cu penibilul. La volanul unei maşini tunate din care răzbat başii, în club sau în mediul virtual, unde „agaţă” fetele cu forme, cocalarii se remarcă prin ţinută şi vocabular.
(+) Click pentru a mări
Publicitate
„Nu mă lua pe mine cu «cocalar». Mai bine spune-mi …”, mi-a trântit-o în faţă Alex, 25 de ani, din Bucureşti. Apelativul nu poate fi reprodus aici, dar, într-un limbaj licenţios, denumeşte glandele genitale masculine.
Uşor iritat, tânărul îmi spune că nu i se potriveşte eticheta de cocalar, deşi admite că nu ştie ce înseamnă exact termenul. „Oricum, e «naşpa» şi nu se face decât în glumă”, spune el. Conduce un BMW pe aleile din cartierul în care locuieşte.
Din maşină răzbate o manea de jale. A absolvit 12 clase la Colegiul energetic din Capitală şi a lucrat într-o spălătorie vreo patru luni, „cât a mers să-mi aranjez nişte «treburi»”. Şi-a dat demisia când „şefu’ a venit cu tot felul de măgării: să facem ore suplimentare pe degeaba!”.
Pentru micile servicii făcute tatălui său, care are propria afacere, primeşte banii de buzunar atât de necesari pentru a ieşi în club şi pentru a se îmbrăca. „Nu am niciodată suficienţi, că tot timpul mai intervine câte ceva: mai ies cu câte o gagică, mai vin tovarăşii să mergem la fotbal, dar mă descurc”, îmi povesteşte Alex.
Poartă o pereche de blugi spălăciţi, un tricou alb cu o inscripţie negru cu auriu, curea cu cataramă aurie, pantofi sport şi un cercel cu o piatră transparentă în urechea dreaptă.
„Hainele şi adidaşii îi iau dintr-un depozit, de pe-aici, pe-aproape”, spune tânărul. Sunt aduse direct din Germania şi vândute la un preţ mai mic decât în magazine. Are cont de hi5. Am parte şi de câteva detalii: „Intru rar, mai pun o poză, mai comentez la vreo gagică, na, ca băieţii”.
Cum recunoşti un cocalar
Spre deosebire de Alex, care conduce maşina lu’ tata, Vlad îşi avertizează admiratoarele pe contul de hi5: „ink nam permis…deocamdata conduc vrajala :))))…:p”. Are un album cu poze „periculoase”, în care apare ba lângă o limuzină, ba lângă o vilă sau în compania dansatoarelor dintr-un club.
Eugen, în schimb, un alt utilizator al reţelei de socializare – o sursă inepuizabilă pentru cel mai popular site dedicat fenomenului, www.cocalari.com –, le dedică „poezii” în stil modern blondelor cu forme: „da sooper bune/ soper talent/ soper frumoase/ bafta an tot/ ce va doriti”.
Nu se limitează în a comenta pozele altora: în subsolul fotografiilor sale explică: „Aici eram an centrul atentie se bucurau spanioli ca eram singurul romanas antre ei”, „aha ma-m vazut si la tv la astia pe telemadrid”.
Deşi majoritatea bloggerilor descriu cocalarul în raport cu hainele pe care le îmbracă – cu logouri mari, ochelarii de soare la care nu renunţă indiferent de anotimp şi lanţuri de peste 500 de grame, puţini cunosc originea şi semnificaţia termenului în jurul căruia construiesc o imagine atât de complexă.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, rădăcina „cocal” provine din ţigănescul „kokalo” şi desemnează un os, în special lung, fie al braţului (humerus), fie al gambei (tibia sau peroneu). Însă nu numai cei care au o constituţie osoasă proeminentă sunt reprezentanţi ai speciei.
Aspiranţi la o situaţie materială bună sau îmbogăţiţi din noul val, cei care aduc faimă acestei categorii aparte sunt, în bună parte, purtători de burtă. „Calitatea” fizică este evidenţiată cu ajutorul „uniformei” de club: tricoul alb.
Arătosul
Mizează pe farmecul fizic pentru a „agăţa” fetele mai puţin materialiste. Adoră şedinţele foto în casă sau în cluburi. Ca o regulă: renunţă măcar la tricou – nu şi la lanţul masiv! – şi îşi încordează muşchii, aşa cum l-a văzut pe Rambo în filme.
Corporatistul
Frecventează cu plăcere cafenelele „de fiţe“ din Dorobanţi. Îşi etalează pe masă cele două-trei telefoane mobile de ultimă generaţie şi adoptă o mină blazată. Dă impresia că e pe punctul de a da un „tun“ în afaceri chiar şi atunci când vorbeşte cu iubita la telefon.
Aspirantul
Cu un lanţ împrumutat din prieteni, special pentru poză, aspirantul la statutul de cocalar uită de cele mai multe ori detaliile unui decor perfect. El pozează lângă bibelouri sau lângă carpeta bunicii cu Răpirea din Serai, din neglijenţă sau dintr-o greşeală de începător.
Interlopul
Adoră să-şi regizeze arestul pentru a-şi surprinde admiratoarele şi „tovarăşii” cu ipostaze „periculoase”. Pozează fie în „Gigi-durul”, cu ochelari şi lanţ la gât – pentru fetele cu aspiraţii, fie în persecutat, pentru a le impresiona pe cele mai slabe de înger.
De ce e mai „periculos” cocalarul decât piţipoanca
Mai teribilişti decât echivalentul lor feminin, piţipoancele, cocalarii recurg la tot soiul de grozăvii pentru a ieşi în evidenţă. Unii se taie pe mâini, pe faţă sau pe piept pentru a căpăta imaginea de duri, alţii gonesc pe aleile dintre blocuri la fel ca pe şosele doar pentru a fi văzuţi şi remarcaţi de cineva.
„Dacă în urmă cu câţiva ani se impunea ritualul de curtare prin rularea cu viteză mică pe bulevardele principale, la volanul unei maşini scumpe, astăzi asistăm la o inversiune a acestui ritual: cei care nu-şi permit maşini scumpe merg cu viteză pe aleile din cartiere, la volanul unei Dacii”, observă sociologul Alfred Bulai.
Specialistul explică acest fenomen prin „polarizarea extremă” la care a ajuns societatea românească. Contrastele puternice între cei săraci şi cei cu stare creează confuzie la nivel social şi pun o presiune mai mare asupra celor dintâi, care caută să se evidenţieze prin ceva. Prin orice, mai precizează sociologul. În aceeaşi categorie a celor periculoşi intră şi cei care fac un titlul de glorie din a se îmbăta în cluburi sau a se lua la bătaie în scara blocului.
Cu toate că site-ul www.cocalari.com a apărut înaintea celui dedicat piţipoancelor, fenomenul nu este neapărat mai vechi. Atitudinea şi comportamentul celor care fac parte din această specie s-a dezvoltat „în urma unui proces natural de curtare”, consideră Bulai.
Au contribuit într-o mare măsură şi lipsa modelelor din majoritatea zonelor de activitate şi idolatrizarea vedetelor de carton, care „practică «indiscreţia de sine», mizând pe parteneriatul dintre «voyeurisme», curiozitatea omului de rând şi exihibiţionism”, explică psihologul Aurora Liiceanu.
Trece în două-trei decenii
În lipsa unor repere care să-i ajute să obţină succesul în diverse domenii (de la sport la medicină, pedagogie şi politică), tinerii se mulţumesc să imite comportamentul vedetelor de carton. De la ele învaţă exhibiţionismul şi trecerea privatului în spaţiul public, observă psihologul Aurora Liiceanu.
Ceea ce se ignoră – crede sociologul Alfred Bulai – este că, „în afara banilor care, desigur, au un rol extrem de important în viaţa de zi cu zi, mai contează şi nevoia de cunoaştere şi de informaţie”.
Pe de altă parte, Liiceanu consideră că „prea multă informaţie şi lipsa de criterii îi fac pe tineri să fie debusolaţi”. Pentru a stabili aceste repere „este nevoie de un efort mult mai susţinut pentru a promova politici referenţiale, mişcări civice, ştiinţifice şi a crea o infrastructură artistică solidă”, susţine Bulai.
Sociologul estimează că pentru a schimba modelul comportamental al acestor tineri avem nevoie de un orizont de aşteptare de circa două-trei decenii, şi asta dacă se porneşte în forţă, cât mai curând. Armele sunt la îndemâna societăţii ca ansamblu, fără de care părinţii şi profesorii sunt vulnerabili, precizează Bulai.
