(Lui Mihai Eminescu)
Ştiu: cândva, la miez de noapte
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.
În limba ta
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunci
Tot în limba ta.
Reaprindeţi candela
Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu �
Degerat la mâini şi la picioare
Se-întoarce acasă Dumnezeu.
Doamne cel din slăvile creştine,
Ce păcate oare-ai săvârşit,
Că te-au dus acolo şi pe Tine
În siberii fără de sfârşit?
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care te-au dus
În siberii de gheaţă.
Ninge frigul şi pustiul plouă,
Degerată-mi este inima,
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta.
Doamne, intră şi-n a mea chilie,
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care te-au dus
În siberii de gheaţă.
Locuiesc
Locuiesc la marginea
Unei iubiri.
La mijlocul ei
Trăieşte credinţa mea.
Locuiesc la marginea
Unui cântec.
La mijlocul lui
Trăieşte speranţa mea.
Locuiesc la marginea
Unei pâini.
La mijlocul ei �
Dragostea mea pentru voi.
Mamă, tu eşti�
Mamă,
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău �
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi �
Mări albastre.
Palmele tale �
Arăturile noastre
Respiraţia ta �
Nor
Din care curg ploi
Peste câmp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău �
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua �
Steag,
Zvâcnind
Ca inima�
Mamă,
Tu eşti patria mea!
Ieşi, soare, ieşi
Ah, din cămaşa ta
Foşnind ca frunzarele
Trupul tău gol ieşea
Ca din nouri soarele.
Ieşi, soare, ieşi
Că ţi-oi da cireşi!…
Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă şi umbra-ţi era,
Încât vroiam să mă plec
Să-i spun la ureche ceva.
Melc-melc, Codobelc!…
E-o linişte iubirea?
E-o linişte iubirea?
Mi-s pletele albite.
Şi tulbure mi-e somnul.
Ca între două pite.
Nu ştiu: răsare iarba,
Mai curg pe văi izvoare?!
Departe eşti de mine
Cum Luna e de Soare.
Pier stele neatinse.
Noi stele se vor naşte.
Am cunoscut durerea,
Nu am ce mai cunoaşte.
Când�
Când am să mor,
să mă îngropi
În lumina ochilor tăi.
Lumea,
venită la mormântul meu,
va sta îngenuncheată
în faţa ta mereu.
Ca nimeni
să nu-mi joace pe mormânt,
să nu fiu, ca strămoşii, pus
sub ierburi şi pământ –
îngroapă-mă-n lumina
ochilor tăi,
femeie de pe urmă,
femeia mea dintâi.
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.
Cămăşile
A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
Amară amintire de la fiu.
Fiind atâta
La izvor spălate,
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate
Şi nu le-a îmbrăcat demult
Feciorul.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul;
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine:
Şi-atunci,
Băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?
Iese tata la balcon
Iese tata la balcon
Şi mă strigă: �Măi Ion!�
Cred că am făcut ceva
Dacă m-a strigat aşa�
Dacă nu făceam nimică,
Mă striga: �Măi Ionică!�
Tu, iarbă, tot ai mamă?
Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă:
Atunci când înverzeşti,
De ea îţi aminteşti.
Tu, floare, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă:
Atunci când înfloreşti,
De ea îţi aminteşti.
Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă:
Atunci când te iveşti,
De ea îţi aminteşti.
La menajerie
Maimuţa nici nu muşcă,
Nici face vreun rău.
Dar stă închisă-n cuşcă
Alăturea de leu.
Se strâmbă ziua toată
Şi scoate limba ea,
Se strâmbă lumea toată �
Ea face tot aşa.
Iar când, ca o banană,
Apare Luna-n pom,
Maimuţa jos se culcă
Şi plânge ca un om.
Steaua de vineri
Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilande-marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercure, ah, floare �
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă �
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, încă
Nu! stea mŕtură adâncă!
C-o să vină sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.