GRIGORE VIERU -POEZII

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atunci

Tot în limba ta.

Reaprindeţi candela-n căscioare

Lângă busuiocul cel mereu �

Degerat la mâini şi la picioare

Se-întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne cel din slăvile creştine,

Ce păcate oare-ai săvârşit,

Că te-au dus acolo şi pe Tine

În siberii fără de sfârşit?

Toate le ierţi,

Doamne de Sus,

Cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care te-au dus

În siberii de gheaţă.

Ninge frigul şi pustiul plouă,

Degerată-mi este inima,

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie,

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul ca doi fraţi.

Toate le ierţi,

Doamne de Sus,

Cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care te-au dus

În siberii de gheaţă.

Unei iubiri.

La mijlocul ei

Trăieşte credinţa mea.

Locuiesc la marginea

Unui cântec.

La mijlocul lui

Trăieşte speranţa mea.

Locuiesc la marginea

Unei pâini.

La mijlocul ei �

Dragostea mea pentru voi.

Mamă,

Tu eşti patria mea!

Creştetul tău �

Vârful muntelui

Acoperit cu nea.

Ochii tăi �

Mări albastre.

Palmele tale �

Arăturile noastre

Respiraţia ta �

Nor

Din care curg ploi

Peste câmp şi oraş.

Inelul

Din degetul tău �

Cătare

Prin care ochesc

În vrăjmaş.

Basmaua �

Steag,

Zvâcnind

Ca inima�

Mamă,

Tu eşti patria mea!

Ah, din cămaşa ta

Foşnind ca frunzarele

Trupul tău gol ieşea

Ca din nouri soarele.

Erai umedă ca un culbec,

Frumoasă şi umbra-ţi era,

Încât vroiam să mă plec

Să-i spun la ureche ceva.

E-o linişte iubirea?

Mi-s pletele albite.

Şi tulbure mi-e somnul.

Ca între două pite.

Nu ştiu: răsare iarba,

Mai curg pe văi izvoare?!

Departe eşti de mine

Cum Luna e de Soare.

Pier stele neatinse.

Noi stele se vor naşte.

Am cunoscut durerea,

Nu am ce mai cunoaşte.

Când am să mor,

să mă îngropi

În lumina ochilor tăi.

Lumea,

venită la mormântul meu,

va sta îngenuncheată

în faţa ta mereu.

Ca nimeni

să nu-mi joace pe mormânt,

să nu fiu, ca strămoşii, pus

sub ierburi şi pământ –

îngroapă-mă-n lumina

ochilor tăi,

femeie de pe urmă,

femeia mea dintâi.

Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

A fost război.

Ecoul lui

Şi-acum mai este viu.

Cămăşi mai vechi, mai noi –

Amară amintire de la fiu.

Fiind atâta

La izvor spălate,

S-a ros de-acum uzorul

Şi, alb, bumbacul

S-a rărit în spate

Şi nu le-a îmbrăcat demult

Feciorul.

Cămăşi mai vechi, mai noi –

A fost război.

Ci maica lui

De ani prea lungi de-a rândul

Tot vine la izvoare:

Ea şi gândul;

Şi iar luând cămăşile în poală,

De cum ajunge sâmbăta,

Le spală.

Căci mâine

Fac băieţii horă-n sat,

Şi fete multe-s:

Câte-n flori albine:

Şi-atunci,

Băiatul ei, cel drag băiat,

Cu ce se-mbracă, bunul,

Dacă vine?

Iese tata la balcon

Şi mă strigă: �Măi Ion!�

Cred că am făcut ceva

Dacă m-a strigat aşa�

Dacă nu făceam nimică,

Mă striga: �Măi Ionică!�

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când înverzeşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când înfloreşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când te iveşti,

De ea îţi aminteşti.

Nici face vreun rău.

Dar stă închisă-n cuşcă

Alăturea de leu.

Se strâmbă ziua toată

Şi scoate limba ea,

Se strâmbă lumea toată �

Ea face tot aşa.

Iar când, ca o banană,

Apare Luna-n pom,

Maimuţa jos se culcă

Şi plânge ca un om.