Continuând, oarecum şirul articolelor ce ţin de starea teologică şi sufletească a fiecăruia din noi şi în care am încercat, pe cât ne-a fost posibil să vorbim despre Prietenie ca dar dumnezeiesc şi ce putem înţelege prin teologia cuvântului “dor”, iată că de data această ne propunem să discutăm despre adevărata frumuseţe nu pentru că nu avem altceva mai bun de făcut dar se pare că tot mai mulţi tineri nu mai înţeleg semnificaţia cea dreaptă a frumuseţii rezumându-se doar la ce place ochiului. Astfel că prin modeste cuvinte vom analiza şi prezenta acest termen încercând să-i dăm adevărata semnificaţie teologică, oarecum pierdută în vremurile noastre secularizate.
De-a lungul timpului frumuseţea a fost văzută ca un dar de sus, care izvorăşte din sublim şi care poate fi definită în funcţie de starea pe care o trăieşte fiecare om în parte.
Marii filosofi antici precum Aristotel, Platon, Socrates etc, susţin că Frumuseţea este darul lui Dumnezeu –după cum afirmă Aristotel iar Confucius spune că Fiecare lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede, însă Voltaire crede că Adevărata frumuseţe izvorăşte din sublim şi simplitate, pentru că lucru frumos apare dintr-un suflet nobil, de care tot mai mulţi ducem lipsă iar dacă ar trebui să fim sinceri cu noi am putea să-i dăm, într-o oarecare măsură, dreptate lui Gracian când spune că: Tot ce-i frumos e întotdeauna redus şi rar.
Raportarea noastră la lucrurile pe care le săvârşim pot fi frumoase sau nu, astfel că istoricul şi filosoful David Hume raportează această frumuseţe a lucrurilor la starea sufletească a fiecărui om spunând: Frumuseţea lucrurilor existã în sufletul celui care le admiră însă Heraclit merge mai departe văzând în frumuseţe o armonie a contrariilor, ca să nu mai vorbim de marele romancier francez Victor Hugo, părintele spiritual al celebrelor romane Notre Dame de Paris şi Mizerabilii, care crede că Frumosul este tot atât de necesar ca şi utilul, lucru încontestabil.
Nefiind teologi, aceşti mari gânditori şi filosofi văd în frumuseţe un lucru sublim de care nu te-ai despărţii niciodată şi pe care o poţi compara cu orice lucru sau stare sublimă simţită în viaţa omului. De aceea filosofia vede frumuseţea ca o stare raportată la umanitate şi nu transcendentă, din care putem susţine că frumuseţea vine de la Dumnezeu fiind nemăsurată şi nesfârşită.
Mergând mai departe cu această prezentare e important să vedem cum îmbrăţişează literatura această expresie a frumuseţii. Pentru a înţelege de ce mulţi din noi văd frumuseţea cu alţi ochii, cu ochii biologici doar, formând o altă raportare la ea, e necesar să definim frumuseţea înţelegând prin aceasta însuşirea într-o persoană a ceea ce este, frumos, plăcut, deosebit, sublim, fineţe, mândreţe, strălucire. Acestea nu sunt doar sinonime ci şi mici definiţii ale frumuseţii.
Lieratura românească prin poeţii săi o prezintă foarte sublim astfel că Lucian Blaga spunea că Frumuseţea este întotdeauna o ţară a făgăduinţei în care Moise nu intră, observăm că în viziunea sa doar cei care trăiesc în armonie sau în comuniune, pot simţi frumuseţea, în ciuda răutăţilor existente, iar noi oamnenii putem fi etichetaţi după cum trăim frumuseţea precum spune Constantin Brâncuşi că: Frumuseţea este etichetarea absolută, însă Andrei Pleşu face un oarecare reproş ţării şi vremurilor în care trăim spunând: Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.
Fiecare din noi, la un moment dat vedem pe cineva drag cel sau cea mai frumos(asă) sufletului nostru, trăind un sincer sentiment de dragoste şi în acest context poetul şi jurnalistul român, Geo Bogza spune că Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii ar fi scrum şi cenuşă, limitându-se la frumuseţea tupească văzând în ea totul, iar poetul englez John Keats crede că frumuseţea nu este altceva decât definiţia adevărului spunând: Frumuseţea este adevăr, adevărul este frumuseţe şi completând noi, spunem că adevărul nu este altul decât Dumnezeu astfel impropiru John Keats îl prezenta pe Dumnezeu care este şi Adevăr şi frumuseţe şi Iubire şi Drptate iar poeta Gabriela Mistral Chile spune foarte frumos şi literar că: Frumuseţea este umbra lui Dumnezeu asupra universului.
Toate aceste definiţii şi opinii sunt destul de sărace în a exprima adevărata frumuseţe, frumuseţe care este în şi la Dumnezeu
Omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, prin excelenţă a fost şi este frumos, însă tot mai mulţi dintre noi ne raportăm la o frumuseţe exterioară, trecătoare şi care peste zece ani se schimbă, rămânând la aspctul fizic al unei persoane, dar ceea ce este mai important e neglijat şi anume sufletul sau frumuseţea interioară a omului.
O bună parte din tinerii noştrii văd în frumuseţe plăcerea sau mai bine zis atracţia trupească, ne mai concretizând frumosul lăuntric, acesta este şi motivul pentru care dorim să arătăm că se poate trăi mult mai frumos în iubirea lui Dumnezeu cea nemărginită care se revarsă zilnic din frumuseţea treimică.
Frumuseţea în concepţie teologică este încununarea lucrurilor perfecte pe care le-a creat Dumnezeu făcându-le bune foarte, cum ne învaţă referatul biblic cu privire la creaţie.
În acest cadru teologic putem vorbi de frumuseţea lui Dumnezeu prin lucrurile pe care le săvârşeşte în fiecare zi, pentru noi din iubire. Omul ca şi microcosmos, cum îl numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, a fost creat după chipul şi asemănarea Sa, adică a fost creat frumos, însă raportarea noastră la acea frumuseţe trebuie să treacă de aspectul fizic, ajungând să cunoaştem frumuseţea sufletului, cel nerobit de patimi, iar un suflet frumos este acela în care nu încolţeşte ura şi ezitarea, este acela în care poţi să-L vezi pe Dumnezeu, cum spunea un părinte, sau cum spune psalmistul David: Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez lăcaşul Lui. Astfel că în creştinism frumuseţea este asemănată cu sinceritatea şi inocenţa omului, căci un om este frumos la chip dacă-i şi frumos la suflet.
Adesea însă asistăm la o raportare a frumuseţii trecătoare, mai ales în vremurile noastre şi aceasta se datorează slăbirii crdinţei şi a înţelesului autentic al frumuseţii astfel neexistând o raportare transcendentă la frumuseţe este oarecum firesc să avem astfel de raportări la frumuseţea umanistă. Dacă lucrurile frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu nu sunt percepute atunci cu siguranţă nu-l mai putem înţelege nici pe om în adevărata sa complexitate şi menire, pentru că în frumuseţe se descoperă şi iubirea dumnezeiască, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase din iubire şi omul tot prin iubire poate observa frumosul din lucruri, oare de câte ori nu am fost fascinaţi de frumuseţea unei flori sau a unui peisaj ori a unei expresii şi ne minunam de frumuseţea ei. Sfântul Ioan de Kronstadt a juns să-L cunoască pe Dumnezeu până într-un fir de iarbă, Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel care le-a zidit. (Cartea înţelepciunii lui Solomon XIII 5) şi cu atât mai mult vedem frumuseţea lui Dumnezeu în textele noastre liturgice care prezintă analogic frumuseţea lui Dumnezeu ca luminătorii cei mari etc.
Iată dar că frumosul poate fi găsit în cele mai mici lucruri sau expresii, putând continua parcă pe un urcuş duhovnicesc, trecâd de la o treaptă la alta a descoperirii frumosului, ajungând la frumuseţea dumnezeiască şi care se revarsă asupra lumii din darul Sfântului Duh prin Sfintele Taine ale Bisericii.
La fel cum unii tineri au denaturat cuvântul iubire rezumându-se la plăceri trupeşti tot astfel şi termenul frumos sau frumuseţe a primit o conotaţie profană, să o numim aşa, datorită slăbirii legăturii cu Dumnezeu prin secularizare, sau descreştinare şi astfel frumosul pentru unii înseamnă un chip plăcut axat pe egocentrism, dar care nu are viaţă lungă.
Adevărata frumuseţe este la Dumnezeu iar ca să o cunoaştem trebuie să-L cunoaştem întâi pe El prin iubire că, spune Evanghelistul Ioan, cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (I Ioan IV 8), adică frumuseţe desăvârşită.
Dionisie Areopagitul consideră că frumuseţea e numele lui Dumnezeu, unul din numele Lui înţelegând prin nume atributele divine, astfel apare conceptul de frumos sofianic a lui Nichifor Crainic, adică frumuseţea înţelepciunii.
Încercând să concluzionăm cele prezentate până acum, credem că adevărata frumuseţe porneşte de la Dumnezeu spre oameni şi care se întoarce tot la Dumnezeu, cel ce a făcut toate bune foarte şi astfel putem învăţa să ne bucurăm de orice lucru mărunt lăsând la oparte ispitele lumii seculare care doresc lepădarea de frumosul autentic divin, impunându-ne unul artificial care nu mângâie inima omului ci doar ispitirea ochiului, peste care trebuie să trecem şi astfel să afirmăm şi noi ca marele teolog şi filosof Nichifor Crainic care spune: Simţurile în stare normală nu inventează ci primiesc senzaţile lucrurilor pentru a le transmite sufletului.
„Frumuseţea lui Dumnezeu, ca unul ce este simplu, bun si desãvârşit,
nu are nici un amestec, ci ea comunica din propria ei lumină fiecãruia,
după vrednicie, si-l desăvârşeşte prin taina cea dumnezeiască, “
(Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereascã, III,1)
Mrd. Paul Krizner
