BUCUREŞTI / 16:22, 3.11.2008
Personajele dramei „Unchiul Vania”, de Cehov, pusă în scenă de Andrei Şerban, la Teatrul Odeon, duminică seară, au cucerit publicul prin farmecul individual, monologuri susţinute magistral şi dialoguri pline de viaţă, adresându-se direct spectatorilor în momentele conflictuale.

La ultima reprezentaţie la Bucureşti a spectacolului „Unchiul Vania„, de Andrei Şerban, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, duminică seară, la Teatrul Odeon aşteptau să intre câteva zeci de tineri, studenţi la Teatru, după intrarea în sală a tuturor spectatorilor care au avut bilete cu loc şi după ora de începere a spectacolului, 19.00.

Regizorul i-a poftit pe toţi înăuntru şi le-a indicat să se aşeze la ultimul balcon. Locurile spectatorilor erau pe scenă, în timp ce în sală puteau fi văzute, răsfirate, personajele din spectacol, jos, într-o lojă şi la balcon.

Andrei Şerban a intrat în sală pentru a ţine un discurs, deşi „nu se obişnuieşte” în cadrul festivalului.

Însă, după cum a precizat, a dorit ca ceea ce se anunţa, deocamdată, ca fiind ultima reprezentaţie la Bucureşti a spectacolului „Unchiul Vania” să fie una specială, astfel încât a permis studenţilor să intre şi să ia loc la balcon şi în loji, în faţa spectatorilor de pe scenă şi în preajma actorilor, pentru a învăţa ceva de la aceştia din urmă.

Şerban a menţionat că reprezentaţiile pe care le-a avut cu spectacolul în Ungaria, unde publicul îi vedea pe actorii maghiari, care vorbeau în maghiară, ca fiind români. „Este interesantă situaţia acestor actori – maghiari în România şi români în Ungaria. Ei sunt nişte actori universali, reprezintă umanitatea în general”, a spus regizorul.

Întrucât actorii urmau să evolueze foarte aproape de public, el a cerut să nu se facă deloc comentarii în timpul spectacolului, pentru a-i lăsa pe artişti să lucreze şi să prezinte spectacolul „Unchiul Vania” – „o simfonie în cheie majoră” şi, totodată, „o sonată de cameră”.

Felul în care Şerban şi-a prezentat producţia a fost demonstrat apoi, act cu act, prin scene grandioase desfăşurate în spaţii extinse, dar şi focusuri pe câte unul sau două personaje, puse în lumină la un moment dat.

Vania trăieşte la o fermă alături de Sonia, fiica surorii sale decedate, şi de mama lui. De curând au venit să locuiască acolo şi tatăl Soniei, un profesor pensionat, cu cea de-a doua soţie a lui, tânăra Helena.

În ochii mamei lui Vania, profesorul este mândria familiei, pentru studiile pe care le-a făcut şi cărţile pe care le-a scris, însă Vania, care a rămas la ţară să muncească şi i-a trimis tot timpul banii cumnatului său, pentru a se întreţine şi a scrie într-o zi ceva de geniu, consideră că s-a sacrificat degeaba.

În plus, Vania este exasperat că tânăra şi frumoasa Helena stă cu soţul ei, bătrân şi bolnav, „o maşinărie de scris”.

Doctorul Astrov, plictisit de viaţa de la ţară, de pacienţi, de faptul că nu iubeşte pe nimeni, vine în mod regulat la fermă, pentru a-l îngriji pe profesor, şi se îndrăgosteşte de Helena.

Sonia, o tânără neatrăgătoare, se îndrăgosteşte, la rândul ei, de doctor, pe care îl apreciază pentru nobleţea lui, pentru că plantează copaci, extinde pădurea şi îl preocupă şi altceva decât interesele meschine pe care le au ceilalţi, fapt care nu o lasă rece, însă, nici pe Helena.

Aceasta din urmă, întruchipând femeia fatală, are, în spectacolul lui Andrei Şerban, aerul unei vedete hollywoodiene, purtând tot timpul ochelari de soare şi rostind adesea unele dintre cele mai întâlnite replici din filme, în engleză. Este plictisită la rândul ei de viaţa de la fermă şi sătulă să fie „compătimită” de ceilalţi bărbaţi pentru că stă cu un bătrân bolnav.

Primul act, în care fiecare îşi spune povestea şi anunţă câte ceva din raporturile sale cu celelalte personaje se încheie cu un tango, dansat pe rând de câte un personaj feminin şi unul masculin, ilustrând foarte sugestiv relaţiile dintre ele – atracţia pe care o exercită Helena asupra tuturor bărbaţilor sau stângăcia Soniei, îndrăgostită de doctor, care nu-i dă atenţie.