“Prietenia este umbra serii,
care se înteţeşte odată cu apusul soarelui vieţii “
Furmuseţea ortodoxiei şi splendoarea ei constă în cele mai mici gesturi care ne leagă atât de Dumnezeu cât şi de oameni, de aproapele nostrum, care de ce să nu o spunem, de multe ori îl cam uităm. Aproapele nostru poate fi orce om fie că îmi este amic sau prieten sau rudă ori necunoscut, însă în articolul de fată, prin modeste cuvinte dorim să prezentam omul ca prieten sau prietenia ca un dar dumnezeiesc, ca un lucru pe care prea puţini din noi îl apreciem şi îl păstrăm.
Prietenia, dacă ar fi să vorbim din punct de vedre lingvistic, este sentimentul de simpatie de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două personae cu aceleaşi aspiraţii şi nu în ultimul rând implică şi o atitudine de bunăvoinţă.
Întreaga filosofie, prezintă prietenia ca o stare delicată, frumoasă, ca o legătură dintre două sau mai multe suflete, printr-o armonie în cele mai mari şi mai nobile acte, cum spune Goethe. Augustin von Kotzebue compară prietenia cu floarea unei clipe şi fructul timpului, sau cum spunea Gala Galaction: Prietenia este una din mângâierile vieţii. Pitagora susţine că Prietenia este egalitatea armonioasă iar Platon defineşte prietenia spunând că nu înseamnă altceva decât un suflet în două trupuri.
Dacă am cugeta puţin la aceste afirmaţii filosofice am putea constata că viaţa omului se bazează pe relaţii interumane, pe prietenii, astfel că pentru fiecare din noi e important să avem prieteni pentur că, după cum spune şi Aristotel: nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii. Dar când avem un prieten adevărat e foarte greu să ajungem la dejnădejdie, lucru afirmat şi de Honore de Balzac: alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde, iar Andre Malraux spunea că: prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc. Întrebarea, în concept filosofic se pune în felul următor: cine poate avea preiteni?… iar Voltaire consideră că doar oamenii virtuaşi au prieteni.
Cicero crede că un rol important în viaţa fiecăruia din noi este prietenia, iar fără ea zilele noastre ar fi mai pusti, mai mohorâte: a scoate prietenia din viaţă, e ca şi cum am scoate soarele din lume. Iată aşadar frumuseţea şi importanţa prieteniei, din viziune filozovică şi cu siguranţă foarte mulţi din noi ne regăsim în astfel de stări ale prieteniei. Să ai un prieten înseamnă să ai un sprijin necondiţionat, un om căruia poţi să-i dezvălui cele mai intime gânduri şi lucruri din viaţa ta. Azi parcă sunt tot mai rari acei oameni, de care e atâta nevoie într-o lume dezorganizată şi debusilată.
În literatura universală cât şi în cea românească se vorbeste tot mai mult despre această nobilă şi frumoasă calitate a omului, cum spunea unul din marii romanicieri şi nuvelisti, Cezar Popescu, care vede prietenia ca o întregire şi ca o înălţime a încununării: poate că prietenia nu este decât aceasta: o prezentă care se întregeşte cu altă prezenţă. Prietenii de obicei se caută, iar după ce s-au găsit, adeseori tac. Politicianul Nicolae Titulescu spunea că: Există un stadiu de prietenie unde nu mai e nevoie să vorbeşti pentru a te înţelege, nici să te sfătuieşti pentru a acţiona în comun. Poetul şi nuvelistul Robert Louis Stevensan, consideră că prietenul este un dar: Un prieten este un dar pe care ţi-l faci singur, Nichita Stănescu vede într-un prieten un lucru mai important sau mai mare decât fiinţele angelice, zicând: A avea un prieten e mai vital decât a avea un înger. Scriitorul român Panait Istrati spunea: Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei. Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare şi viaţa suportabilă.
Definiţile literare pot continua putându-se discuta sau vorbi la nesfârşit despre frumuseţea prieteniei şi a prietenului. Poate nu de puţine ori am avut fiecare din noi nevoie de un prieten care să ne înţeleagă sau să ne ajute, sunt tineri care adesea trăiesc perioade de tristeţe şi care în viziunea lor, nu se mai sfârşesc şi adesea caută pe cineva care să le întindă o mână de ajutor, să le dea un sfat bun, o încurajare, iar astfel să reuşeaşcă să se ridice şi să meargă mai departe pe drumul vieţii şi poate de aceea sunt unele lucruri şi locuri pe care nu le pot uita şi care le trezesc, ori de câte ori trec pe acolo, amintiri frumoase.
Aceasta este prietenia în viziunea literară, şi poate şi a noastră, aceasta este semnificaţia prietenie şi a prietenului, o unire între oameni care se atrag reciproc şi lipsa unuia sau a altuia înseamnă o monotonă şi nostalgică viaţă.
Având aceste prezentări minunate ale prieteniei, vă propun să mergem mai departe, întrând în spaţiul teologic observând ce importantă este această calitate atât în citatele scripturistice cât şi patristice iar la sfârşit putem susţine că această stare, a priteniei, poate deveni un dar dumnezeiesc.
Omul chip a lui Dumnezeu, o creatură frumoasă, înzestrată cu raţiune, voinţă sentiment, o armonie între plăcut şi frumos, sunt doar câteva atribute care-l definesc şi îl încununează, însă cu atât mai mult şi mai frumos poate fi prezentat un prieten în viziune teologică. În primul rând trebuie să ştim că adevăraţii prieteni, atât ai noştri cât şi ai lui Dumnezeu, sunt cei care se jertfesc pentur credinţă şi implicit pentru Hristos. Cel mai mare exemplu al prieteniei este însuşi Iisus Hristos, aducându-ne aminte aici de frumoasele cuvnte din Evanghelia dupa Ioan unde spune: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. (Ioan XV, 14-15), iar psalmistul David arată ce fel de preiteni trebuie să avem: Sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi care păzesc poruncile Tale. (Ps 119, v 63), însă Proverbele lui Solomon prezintă prietenul ca o persoană care se jertfeşte pentru cel de lângă el: Prietenul adevarat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate. (Prov. 17:17)
O mare dezamăgire pentru fiecare din noi sunt falşii prieteni sau mai bine zis cei care ne trădează în loc să ne ajute şi cu siguranţă aceşti oameni nu sunt plăcuţi în faţa lui Dumnezeu, Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană. (Prov. 3:32) Relaţia de prietenie trebuie să fie una necondiţionată şi deosebită, atâta vreme cât se bazează pe sinceritate, iar când se întâmplă să ne ocărâm un prieten nu facem altceva decât să rupem o legătură interumană pentru că : Cel care aruncă piatră asupra păsărilor le goneşte şi cel care ocărăşte pe prieten strică prietenia., şi atunci ne putem considera mai săraci cu cel putin un prieten, Căci precum un om şi-a pierdut moştenirea, aşa şi tu ai pierdut prietenia aproapelui tău (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah –Ecclesiasticul XXVII, 18)
Cele mai frumoase prezentări ale prieteniei le face unul din marii părinţii patristici şi anume Sfântul Ioan Gură de Aur, în a cărui viziune prietenul îşi dă şi viaţa pentru aproapele său: Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l dea, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător.
Adese ori trăim clipe nostalgice după preitenii noştri şi chiar dacă, dispreţuim toate cele de aici-spune acelaşi Sfânt Părinte-, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!
Când nu mai sunt printernii, locurile şi lucruile pe care le făceam împreună, ne fac să le vedem cu nostalgie şi să ne aducem aminte de ei indiferent de contextual vieţii noastre. Prietenii ne sunt poate mai dragi ca lumina zilei şi pentru ei am fi în stare să renunţăm la noi, toate acestea sunt prezentate atât de frumos de Sfântul Ioan Gura de Aur motiv pentru care după redarea textului, cuvintele ar fi de prisos. Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat
Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri. Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei…
Aşadar prietenul şi prietenia sunt daruri dumnezeieşti de care trebuie să ne bucurăm atâta vreme cât sunt cu noi şi să le păstrăm în suflet când nu le mai avem.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor,
tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că,
adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne
aminte de vremea petrecută împreună. Ioan Gura de Aur
Teolog ortodox mrd. Paul Krizner
