Adrian Păunescu, azi trecut între umbre, a fost un poet magnetic prin curgerea uimitoare a versurilor sale, limpezi, simple şi puternice şi un om controversat, prin manifestările unei personalităţi intense, ades luată de apa tare a poeziei şi a unui sine vulcanic.
N-am trăit pe viu experienţa unui cenaclu dirijat de poet. Doar am ascultat câteva, la radio. Şi impresia era aceeaşi: sumbră, de o intensitate strivitoare. Dar ce se întâmpla acolo, cu adevăruri şi înflorituri, era viu şi prezent în folclorul, anecdotica urbană. Fapt: umplea stadioane, ridica lumea, o făcea să scandeze. „Trăiască România, trăiască tricolorul/ Trăiască Alma Venus, Măria-sa poporul” (Alma Venus s-a pierdut în timp), dar şi, în cadenţă: „Trăiască Ceauşescu, partidul şi poporul”.
Şi ei credeau, cum n-ar fi crezut nici după ore de băgat în cap al celebrului program al partidului de creare a „«s.s.m.d.» şi înaintare a României spre comunism”. Era debuşeu, divertisment, dar şi o propagandă pe care şi-ar fi dorit-o orice ocârmuire. Variaţiile, alternativele erau mai rare. Dar aceeaşi incandescenţă o întreţinea şi steaua muzicii iugoslave, Lepa Brena, în ’84, pe stadionul de la Timişoara, cu „Zivela Jugoslavija”. Şi acelaşi folclor urban zvonea că bănăţenii, care o adorau pe bosniaca Brena, făcuseră şi două versuri cam licenţioase, cu trimitere la cuplul prezidenţial: „Ceauşescu şi Elena/ Să o pupe-n fund pe Brena”.
Însă în anii de la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut, exaltarea stadionului se topise în monotonia ucigătoare şi rigidă a „Antenei Cântării României”, un spectacol itinerant, adânc programatic, trasmis cu sfinţenie la sfârşit de săptămână şi care mânca puţinele ore de program TV admise. De exasperare, veşnicul şi acelaşi folclor urban produsese zicerea rimată „Căţeluş cu părul creţ/ Poartă Antena prin judeţ”, cu trimitere la poetul-dirijor, care, pe scenă, conducea ostilităţile aşezat la o măsuţă, revărsându-şi torenţial versurile, în lungi intermezzo-uri ritmate.
După trecerea tăvălugului revoluţionar din ’89, capricioasa memorie colectivă a reţinut, la început, mai curând uniformitatea searbădă a „Antenei” şi poveştile despre colorata viaţă particulară a lui Păunescu, îndeosebi în anturajul pestriţ care gravita în jurul lui Nicu Ceauşescu şi a „haltei” Melody şi mai puţin frumuseţea, sensibilitatea şi farmecul cântecelor, versurilor, glasurilor Cenaclului. Şi Păunescu s-a retras la o vremelnică odihnă, poate şi zdruncinat de la fugăreala luată de la nişte anonimi indignaţi, care-l recunoscuseră pe lângă ambasada americană în zilele lui decembrie 1989. A revenit, şi-a făcut mea culpa: „Am fost un porc”. Şi restul este istorie.
În bunul, iertătorul şi ipocritul obicei autohton, după care un om este sublim doar după ce a fost scos de pe şină sau a plecat la cele veşnice, azi i se aduce obolul. De la unii, cu suflet şi neprefăcută sinceritate. De la alţi procleţi, doar pentru înregimentarea care dă bine în „iertătorul” stil autohton.
Sufletul şi neprefăcuta sinceritate sunt pentru multele sale poezii adresate minţii şi inimii. Şi care îndulcesc păcatele omului. Inclusiv cel al trufiei. Adrian Păunescu nu trebuie ţinut minte prin osanale – poate nici prin cele care le ridica puternicilor zilei. Ci prin dreaptă măsură: într-un talger poetul, într-un talger persoana cu umbre şi lumini.
Aşa cum se definea într-o poezie de început: „Cât om mă socot port pe frunte toţi spinii / Şi crucea mi-o port, ca şi cum aş zbura/ Căci omul e om cât mai are opinii/ Aceasta-i opinia mea”.
(Comentariu realizat de Indira Crasnea).
