Adesea citim în presă sau auzim la radio ori vedem la televizor, anumiţi reporteri sau realizatori de emisiuni, transmiţând condoleanţe la moartea biologică a unor personalităţi sau anunţând că au trecut în „nefiinţă”, fapt ce m-a determinat să scriu acest articol „ Între fiinţă şi nefiinţă”.
Pentru noi creştinii termenul de „nefiinţă” nu există, decât în ideea că Dunezeu a adus toate de la nefiinţă la fiinţă adică din nimic la ceva existenţial şi credem că după trecerea noastră din această viaţă, că sufletul nu dispare, nu se evaporează, nu se distruge, cum cred unii, ci îşi continuă existenţa întro altă stare fie în viaţă veşnică, datorită faptelor sale bune, sau în osânda veşnică, datorită faptelor sale rele.
În ceea ce priveşte fiinţa umană ştim că Dumnezeu l-a creat pe om, lucru ce poate fi dovedit şi demonstrat prin referatul biblic al facerii lumii iar existenţa sa are la bază pe Creatorul tuturor, iar Martin Heidegger spune în opera sa“Fiinţă şi timp” publicată în anul 1986 că : „Înţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei.” Astfel putem obserba că fiinţa umană are certitudinea existenţei sale cum completează mai departe Heidegger: „Problema existenţei nu poate fi rezolvată decât prin faptul însuşi de a exista.”, deci omul este o fiinţă pe cât de finită pe atât de infinită, finită datorită neputinţei sale trupeşti iar înfinită datorită sufletului care nu moare niciodată cum spunea scriitor şi filosof rus Nikolai Alexandrovici Berdiev (1874-1948) „Omul nu este doar o fiinţă finită, cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului. Insatisfacţia omului în faţa finitului, aspiraţia sa către infinit sunt manifestări ale divinului în om, sunt mărturia omului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi nu doar a lumii.”
„Omul nu este doar o fiinţă finită…” prin aceasta denotă că omul trăieşte şi după moarte sau repaosare şi nu cum cred mulţi că o dată cu moartea trupească s-a sfârşit totul, defapt în acest moment sufletul omului rămâne o fiinţă care trece în viaţă veşnică şi nicidecum în nefiinţă, cum apar unele anunţuri de la rubrica decese a fiecărui editorial.
Termenul de „nefiinţă” este folosit în ultima perioadă de multe personalităţii ale lumii mondene însă fără a cunoaste exact ce înseamnă astfel considerăm că o explicaţie ar fi bineventiă în contextul lumii de azi secularizate şi descreştinate, pentru că nu este corect din toate puncetele de vedere să folosim această expresie în momentul morţii unui om care a trecut într-o altă stare şi nici decum în nefiinţă. Nefiinţă înseamnă după forma de dicţionar Faptul de a nu exista, de a nu fi; inexistenţă; stare a ceea ce nu există.
Întra-devăr lumea a fost adusă din nefiinţă la fiinţă cum spune şi rugăciunea pe care o citeşte preotul în cadrul Dumnezeieştii Liturghii: „Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit;…(Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte, care se citeşte de preot în timpul cântării Trisaghionului liturgic sau Sfinte Dumnezeule…), dar după plecarea omului din această lume, sufletul lui nu dispare, nu se evaporă, nu se reâncarnează ci trece în viaţa veşnică, după cum ne învaţă Teologia Ortodoxă.
Nefiinţa în gândirea filosofică înseamnă dispariţia sufletului, spulberarea lui după trecerea din această viaţă şi foarte mulţi oamnei din zilele noastre, unii din neştiinţă, alţii cu bună intenţie şi alţii că vezi Doamne sună mai intereseant, folosesc această expresie a trecerii în nefiinţă, când cineva moare. Această expresie este total neortodoxă, total greşită, fiind mai mult folosită în conceptele filosofice în care unii precum Dante Alighieri cred că şi „Viaţa e un grabnic drum spre nefiinţă” Termenii de fiinţă şi nefiinţă au fost folosiţi şi în literatura românească să nu uităm de conceptele literare ale poetului Mihai Eminescu şi de asemenea gândirea negativistă a lui Bacovia.
Filosofia vorbeşte despre nefiinţă ca despre : „…o splendoare funebră, care ne stinge geloziile dinvine” cum afirmă filosoful român Emil Cioran (1911-1995), dar gândirea creştină reuşeşte să explice această stare a nefiinţei prin teologia Sfinţilor Părinţi şi nu în ultimul rând importanţa sufletului omului de care trebuie să avem grijă căi este de la Dumnezeu iar prezenţa Lui e permanentă cum afirmă Sf. Ioan Gura de Aur “O, suflete al meu! Dumnezeu e întotdeauna cu tine, iar tu traieşti ca şi cum El ar fi departe de tine” şi moartea nu înseamnă sfârşitul ci o trecere astfel că foarte frumos defineşte Sfântul Maxim Mărturisitorul această stare: „Ce este moartea ? „Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc ca nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte, despărţire de stricăciune, slobozire din robie şi încetarea tulburării, […], risipirea întunericului, odihna de osteneli şi liniştirea fierberii, acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi, dispariţia păcatului şi, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor.”
De aceea omul nu poate exista fără puterea lui Dumnezeu chiar dacă de multe ori îi neagă existenţa şi consideră nefiinţa ca o normalitate de după moarte însă Sfântul Vasile cel Mare observă necesitatea raportului dintre oamneni şi nevoia de apartenenţă atât între semeni dar şi cu divinitatea: „Nimic nu este atât de propriu firii noastre, ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.”
Astfel nu se poate nega veşnicia omului chiar dacă pe pământ starea lui este finită dar sufletului lui e infinit, veşnic nu moare niciodată de aceea Biserica ne învaţă că omul este personal şi sufletul lui unic, cum afirmă Sfântul Ioan Gura de Aur “Iar sufletul numai unul ne-a dat, şi dacă îl vom pierde şi pre acela, cu ce vom trăi?”
Aceelaşi gânditor rus Nikolai Alexandrovici Berdiev (1874-1948) spune cu privire la fiinţa omului că : „ Omul e o fiinţă ce se caracterizează la apartenenţa a două lumi, o fiinţă ce nu poate fi cuprinsă în întregime în lumea naturală a necesităţii, transcendându-se ca fiinţă empiric dată şi manifestând o libertate care nu poate fi dedusă din această lume. „ prin aceste cuvinte se întăreşte afirmaţia că viaţa omului nu se încheie pe acest pământ ci dimpotrivă aici este un trecător care trăieşte o nostalgie a vieţii şi bucuriei veşnice.
Refereatul biblic despre creaţie ne spune ca Dumnezeu a făcut lumea din nimic a adus-o la viaţă din nefiinţă cu puterea cuvântului, ..”a zis şi s-a făcut” asemenea s-a întâmplat şi cu omul care a fost dus la fiinţă din nefiinţă din ceva ce nu exista conform primei cărţi din Pentateuhul lui Moise „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea I, 7)
Necesitatea recunoasterii fiinţei omului este foarte veche şi nu poate fii contestată ţinând seamă ca omul în splendoarea sa a luat fiinţă din iubirea lui Dumnezeu care a dorit să-şi împărtăşescă bucuria Sa cu omul care este o fiinţă superioară animalelor fiind înzestrată cu voinşă, sentiment şi raţiune şi astfel încă din vremea lui Solomon regele, a existat conştientizarea apariţiei fiinţei omului: „Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă” (Pildele lui Solomon VIII 25)
„Şi cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu?
Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la fiinţă?”
(Cartea înţelepciunii lui Solomon 11 25)
Krizner Paul
Vezi articolul întreg „Între fiinţă şi nefiinţă” pe http://www.universulspiritual.maxfm.ro/news.php?readmore=24
