„Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o anumită persoană eşti întreaga lume „
(Gabriel José García Márquez)
Redactorul şef al acestei apariţii editoriale m-a sunat zilele trecute pentru un articol, care să-l publice în numărul acesta al revistei. În goana aceasta haotică pe care trebuie să o înfruntăm zi de zi, i-am făgăduit un articol despre importanţa omului, despre valoare lui în ochii aproapelui dar mai cu seamă în faţa lui Dumnezeu.
Omul, creaţie a lui Dumnezeu, după chipul Său a ajuns în zilele noastre într-o stare decăzută, mai rău ca un animalul, confirmându-se celebra expresie a lui Planton care spunea că „omul este un animal cu două picioare”, şi care pe zi ce trece tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, de harul Său, de iubirea eternă a Lui, transformându-se prin gândirea lui decăzută într-un criminal de suflete şi nu numai.
Frumuseţea lucrurilor din această lume, a fost călcată în picioare prin mentalitatea omului care distruge absolut totul, de la păduri la cea mai mică floare, de la suflet la cea mai mică fiinţă şi toate acestea din cauza egocentrismului său, din cauza împietririi inimii sale.
Omul nu se mai regăseşte în transcendent în spaţiu divin, în unirea reală cu Hirstos prin Euharistie, datorită lepădării sale de orice manifestare religioasă şi astfel se pune pe sine în locul lui Dumnezeu. Aşa dar omul în loc să ajungă îndumnezeit se pune pe sine Dumnezeu uitând de fapt că este şi el la rândul lui o făptură creată şi că puterea lui e mărginită.
Un studiu făcut de unii cercetători americani au ajuns la concluzia că omul, trupul lui, valorează doi dolari, după incinerare, dar oare care este valoare sufleului?
De multe ori, datorită răutăţii umane, aproapele nostru este mai puţin valoros decât un câine, ţinând seama că unii preferă să sature un animal decât un sărac nevoiaş, de unde atâta indiferenţă? Simplu, totul porneşte de la lipsa omului de a evalua corect existenţa sa, dacă şi-ar da seama că el nu poate fi valorificat, cum erau în antichitate robii sau sclavii, ar fi conştientizat şi existenţa sa pe acest pământ căci nu este singur ci întotdeauna cu Dumnezeu, iar dacă prin indiferenţa lui condamnarea şi crucificarea Mântuitorului are loc zilnic.
„Omul este întratât om, -spunea romancierul britanic John Brunner- întrucât trăieşte in iubire” astfel că iubirea lui Dumnezeu din care a fost creat omul trebuie să-l definească ci nu răutatea demonică, ura şi ezitarea, care în ultima vreme a pus stăpânire pe el.
Dacă ar fi să vorbim despre o distrugere a lumii acesteia, cred că omul este cel care o va face şi pe bun cuvânt deja se simte această acţiune distrugătoare pentru că omul nu se regăseşte în iubirea lui Dumnezeu care înseamnă viaţă veşnică, perfecţiune ci în opusul acestora.
Părintele profesor dr. Dumitru Belu spunea în teza sa „Despre iubire” că: „În afară de iubire, deci, omul îşi pierde raţiunea de a fi.” Înţelegând prin această afirmaţie existenţa dumnezeiască la care trebuie să tindem toţi şi de care să nu ne despărţim căci altfel nu mai putem vorbi de om ca o frumuseţe a creaţiei înzestrată cu raţiune, voinţă sentiment.
Omul nu poate fi măsurat în valori, el este prin excelenţă rezultatul iubirii veşnice a lui Dumnezeu motiv pentru care ni se impune să respectăm, să iertăm şi să iubim acest rezultat numit „om”.
„Ce lucru desăvârşit e omul!
Ce aleasă e cugetarea! Şi cât de nemăsurate însuşirile!
Ce falnic şi minunat în portul şi miscările sale!
Întocmai ca un Înger în fapte …
Podoaba luminii! Pildă a vietăţilor!”
SHAKESPEARE
Mrd Paul Krizner
(acest articol a fost publicat in ultimul numar al Revistei Ecclesia)
