Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii şi dedicată tuturor medicilor care strâng din dinţi

Domnule Ministru, sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?
Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?
De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.

Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească. Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti? Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…  Dar nu se plângea din atâta lucru.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.
Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.

Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa. Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi? Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.

Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.

Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?

Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.
Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum? Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică? Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?

Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?

Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor.  Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.

Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.

Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?

Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia… Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…

Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.
Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.

Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?

Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.

Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.

Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre  conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…

Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?

Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.

Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.

Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…

Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.

Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.

Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.  De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc? Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X. Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.
Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.

Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.

Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect? Ce părere aveţi, domnule ministru?

Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată? Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?

Cu stimă,

Un Împricinat de Medic

p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.

La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial… Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri? În fine…

Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.