Cum alţii adună căţeluşi şchiopi de pe stradă şi-i iau acasă să le oblojească rănile, aşa e soţul meu cu plantele”, râde cu însufleţire Ana Blandiana. „Aşa e”, zâmbeşte romancierul Romulus Rusan şi spune că-şi împarte admiraţia între frumuseţea, discreţia şi bunul lor simţ. Plantele au şi ele profesiuni ca şi omul, continuă Romulus Rusan, există plante-artişti, plante-filozofi, plante-ţărani şi plante de leac: „Sufăr când le văd maltratate sau neîngrijite, mă ocup cu tratarea şi vindecarea lor, când le văd bolnave, părăsite sau agresate de buruieni”.
Romulus Rusan nu ar putea să se laude că vorbeşte cu toate aceste fiinţe „indiscutabil dotate cu simţuri şi limbaj“, dar cu siguranţă poate să le ghicească suferinţele şi vulnerabilităţile: „Cred că toate au un caracter, un caracter comparabil cu cel al omului, uneori mai puternic şi în acelaşi timp mai vulnerabil“.
Publicitate
În ce priveşte plantele, nu-i place exact ceea ce nu-i place nici în societate: „Nu-mi plac pirul, mălura, neghina, dar nici plantele ornamentale aduse cu avionul de nu ştiu unde şi care se usucă imediat după plecarea musafirilor“. Dar ceea ce-l supără cu adevărat e altceva: „Mi se pare un genocid când văd din tren sau din maşină hectarele nelucrate şi pline de gunoaie pe care un olandez ar putea fonda o nouă ţară”.
Viaţa de cămin a lui Răzvan Exarhu n-ar fi fost la fel fără Boris. Prima întâlnire cu reşoul studenţiei sale a avut loc în anul doi de facultate: „Era într-o vreme în care reşourile nu aveau decât rezistenţă, trei picioare cam scurte şi o culoare deloc sexy, un maro-gri totalitarist. Mai era şi varianta de şantier, foarte populară, pe bază de BCA. Când a apărut Boris în viaţa mea, am trăit o emoţie pe care o pot compara cu prima atingere a ecranului unui iPhone”.
Răzvan Exarhu mai dezvoltase în liceu o pasiune pentru un sac roşu cu buline negre, pe care şi-l croise şi cususe singur şi care purtase până la adânci bătrâneţe numele de Chiril, dar Boris l-a aruncat cât colo din graţiile lui: „Nimic nu se compară cu acest coup de foudre pe care de altfel îl mărturiseau şi cei care veneau în vizită. Toată lumea era vrăjită de reşoul portocaliu, cu muchii rotunjite şi încă mi se întâmplă să fiu întrebat ce mai face Boris”. Nu-şi mai aduce aminte cum şi de ce a dispărut Boris din viaţa lui, dar Răzvan Exarhu e sigur de un lucru: „Nu am mai simţit acest sentiment curat de atunci pentru un alt reşou sau pentru vreun radiator sau aragaz”. Asta îl face să se întrebe acum: „O fi existând reîncarnare la reşouri? Oare există acum pe lume, în universul nostru mic şi infinit, un alt reşou care să mă facă să strig: «Boris, unde eşti? »“.
Scriitoarei Simona Popescu nu-i plac bijuteriile, dar unui căluţ de mare într-o vitrină nu ar putea să-i reziste niciodată. „Fac colecţie de căluţi de mare, am în toată casa, de metal, de lemn, de plastic, în toate formele şi de toate mărimile”. Căluţii de mare au cel mai frumos ritual de împerechere din toată lumea animală, sunt fideli perechii lor toată viaţa, dar nu pentru asta îi iubeşte cel mai mult Simona Popescu. „Ştiţi că taţii sunt gravizi şi ei sunt cei care nasc puii, iar după aceea săracii de ei mor? Să fie infideli, că plătesc aşa de greu, că-i iertăm!”, îi îndeamnă ea să-şi încerce şi deplina libertate de mişcare.
„Căluţii de mare sunt un simbol al poeziei”, spune ea, dar mai are şi o slăbiciune pentru jucăriile din ouăle Kinder. În nici un caz maşinuţe. „Sunt dezamăgită de fiecare dată când le nimeresc şi le dau la băieţei. Am o colecţie mare de jucării din ouă Kinder, dar preferatele mele sunt un glob de ghicit al unei vrăjitoare şi un căluţ de mare”, râde ea. Când vorbeşte de micile dragoste, Simona Popescu nu poate să-l uite pe porcuşorul ei de Guineea zburător: „Era o fetiţă şi o chema Minouchette. Deşi era un şoarece, numele ei era luat de la pisica unei doamne franţuzoaice. De fiecare dată când îi plăcea ceva, precum castraveţii, sărea ca un căluţ în aer, răsucindu-se la 180 de grade. Dacă ar fi să-mi mai iau un animal, un porcuşor de Guineea ar fi. Era timidă şi aşa de nostimă!”. Până la urmă, din ce e nostim ni se trage mica fericire de zi cu zi, spune Simona Popescu: „Fericirea aia mare e îngrozitoare, că te copleşeşte!”.
Poetul Emil Brumaru se burzuluieşte când aude că ar putea avea cineva o cât de mică dragoste pentru un obiect. În nici un caz el: „Cum ar fi să fiu răvăşit de cana mea de cafea?!? Hmm!?“. Acceptă să-şi dea dragostea obiectelor neînsufleţite, numai dacă acestea sunt de familie cu obraz subţire: trebuie să fie cărţi! Iar cărţi are în pat, pe lângă pat, la capul patului favoritele, cele care în ruptul capului nu trebuie neglijate, trebuie citite şi recitite în cel mai scurt timp, în vrafuri şi pe rafturi peste tot în casă: „Am mai dus nişte vrafuri la fiica mea în cameră că la mine nemaiavând loc am zis să le duc la dânsa şi e un adevărat scandal, o întreagă harţă. Spune că i-am blocat dulapul de haine şi uşa de la balcon. I le-am mutat puţin mai încolo să nu i le mai blochez, dar încă suntem în negocieri”. De fiecare dată când primeşte o vizită, lui Emil Brumaru i se întâmplă ceva interesant: „Întotdeauna reuşesc să-mi dărâme un vraf de cărţi. Ce mă uimeşte e dezinvoltura şi indiferenţa cu care mă lasă pe mine cu ceea ce au dărâmat ei!?“.
Poate că n-o să ajungă să le citească niciodată pe toate, dar şi cu cărţile, spune Emil Brumaru, e ca şi cu femeile: „Mi-au plăcut mai multe femei, dar nu am putut să mă culc cu toate, nu? Deci pofta de a citi depăşeşte posibilitatea de a o face”.
Elogiu lui Siegfried
În iunie 2007, filozoful Gabriel Liiceanu trimitea ziarului Cotidianul un savuros drept la replică, la insistenţele prietenului său Siegfried, un BMW seria 3, o maşină de fenomenolog trecut prin şcoala piloţilor de Formula 1”, căruia îi făcusem marea nedreptate de a fi confundat cu un BMW seria 5, „maşină de racheţi şi de recuperatori”. În plus, articolul incriminat, „Maşinile-surpriză ale intelectualilor de elită”, dezvăluia şi identitatea celuilalt prieten al filozofului, Alfa Romeo-ul Marcello. „Când Marcello a apărut în garaj”, scria Gabriel Liiceanu, „în boxa de lângă Siegfried, am crezut că o să se dărâme cerul. Trei zile nu m-a mai lăsat să mă urc în el. «Siegfried!», i-am spus, «înţelege băiatule, tu nu eşti maşină de Bucureşti. E păcat de amortizoarele tale! Pe urmă, după trei-patru parcări la Casa Scânteii, rămâi fără oglinzi. Adu-ţi aminte ce ne-a spus domnul de la firmă, că se fură pe capete oglinzile de BMW. (…) Marcello, Siegfried dragă, o să ne ajute, lăsându-se frecat toată ziua în acest oraş care, vorba lui Cioran, arată din ce în ce mai mult ca un şancru, să rămânem în formă pentru drumurile mai lungi»“.
România 1967, anul fără divorţuri
După cel de-Al Doilea Război Mondial, până la mijlocul anilor ’60, legislaţia din România se arăta îngăduitoare cu divorţurile, mai îngăduitoare chiar decât cele din lumile libere. „Politica statului era foarte liberală: «Hai să încurajăm femeile să muncească, avem nevoie de munca lor, aşa că mai închidem ochii la avorturi, la divorţuri»“, povesteşte sociologul Raluca Popescu. La mijlocul anilor ’60, rata fertilităţii scăzuse însă mult sub cea din statele occidentale, iar cea a divorţurilor ajunsese pe culmi depăşite doar de numărul divorţurilor din URSS. Aşa s-a ajuns la celebrul decret care interzicea avorturile, însoţit de decretul care permitea divorţul numai în situaţii excepţionale, spune Raluca Popescu: „Dacă divorţai nu mai puteai să promovezi, toată lumea te privea ca pe ultimul om. Lumea a fost atât de şocată, încât în 1967 România a fost singura ţară în care nu s-a înregistrat nici un divorţ. Între timp, femeile au găsit modalităţi de a face avorturi, cu un preţ uriaş: creşterea ratei mortalităţii materne, copii născuţi cu handicap.
Oamenii au început să divorţeze, şi-au asumat consecinţele. Aşa că, în 1989, rata divorţurilor se apropia de cea din anii ’60: 1,49 divorţuri la mia de locuitori, faţă de 2 la mia de locuitori. „După revoluţie, rata divorţurilor n-a explodat, a rămas constantă în jurul a 1,5 divorţuri la mia de locuitori, cu variaţii de la 1,3 la 1,7, este o rată medie. Cele mai multe divorţuri se înregistrează în ţările baltice şi în fosta URSS. Cele mai puţine, în ţările catolice, Italia, Spania, Portugalia, Polonia”, ştie Raluca Popescu. Şi astăzi, România are una dintre cele mai mari rate ale nupţialităţii (numărul de căsătoriil la mia de locuitori-n.r.) din UE. Dacă media UE e de 4,8 căsătorii la mia de locuitori, în România, rata e aproape dublă – 8,5. „Situaţia nu s-a modificat simţitor. La nivelul anului 1965 erau aproximativ 8,5 la mie, în 1990, 8,3, iar în 2007, 8,78. O scădere dramatică s-a înregistrat după 1990, în 2001, rata ajungând la 5,8. Apoi numărul căsătoriilor a început din nou să crească”, spune Raluca Popescu.
Despre dragostele mici, care poate nu împărăţesc inimile precum dragostea cea mare, cea pentru sexul opus, dar care te fac să radiezi puţină fericire în fiecare zi, vorbesc Emil Brumaru, Romulus Rusan, Simona Popescu şi Răzvan Exarhu.
